CAPITOLUL 20 – Un scandal la templu

Vă las să vă gândiţi dacă minunea a făcut vâlvă la Nazaret. Numai că compatrioţii lui Iisus nu prea credeau în minunile lui. Întâlnindu-se a doua zi după nuntă, nazarinenii spuneau:

– Ştiai că Iisus, fiul tâmplarului…

– Ei bine, ce? Ce-a mai făcut derbedeul?

– Ieri s-a invitat la nunta lui Eleazar…

– Asta nu mă surprinde, e plin de tupeu.

– Şi asta nu e tot: a adus cu el o bandă de cinci escroci pe care nu se ştie unde i-a cunoscut şi pe care-i numeşte discipolii lui…

– Da, și?

– Au supt ca bureţii şi, când n-a mai fost vin, tâmplarul l-a fabricat…

– A fabricat vin? Cu ce?

– Cu apă.

– Da, cu apă şi cu campeche, sau alt lemn de esenţă roşie. Se ştie, toţi cârciumarii fac vin ca ăla. [n.tr.: campeche = colorant roşu, dintr-un arbore din America; numele vine de la portul Campeche din Mexic, unde se încărcau copacii din care se fabrica colorantul respectiv].

– Totuşi nu! Se pare că nu s-a folosit decât de apă curată.

– Ce ştiţi voi? Aţi fost acolo, la nuntă?

– Eu nu. Dar o spune Nabe, şi Nabe a aflat de la Mathuzael, care a aflat de la Josias, care a aflat de la Gedeon, şi despre care i-a povestit vărul Hircan.

– Ei! acest văr Hircan e chiar unchiul logodnicei Noemi, nu-i aşa?

– Exact!

– La naiba, nu văd ce credibilitate ar putea avea vorbele lui: e un beţiv de cea mai joasă speţă. Probabil s-a îmbătat după cum i-e obiceiul şi tâmplarul l-a făcut să vadă ce-a vrut el.

– E foarte posibil. În rest, toți nuntașii erau plini ca nişte stridii.

– Te cred și eu! acest Iisus e un şmecher, și-a râs de toţi. Minunea lui e o înşelăciune. E unul la care bunul simț nu dă pe dinafară…

Într-adevăr, dacă minunea din Cana a pus în mişcare toate limbile nazarinenilor, în același timp a produs nenumărate ridicări din umeri. Acest lucru reiese și din Evanghelie. Micul Ioan, unul dintre discipolii prezenţi la nuntă, nu s-a sfiit să-şi arate răutatea în cartea lui, de fiecare dată când a avut ocazia să vorbească despre oamenii din Nazaret. „Poate veni ceva bun de la Nazaret?” (Ioan, cap. I, vers. 46). Bartolomeu a fost şi el de aceeaşi părere. „Grosolănia nazarinenilor era proverbială, spune un comentator pios. Probabil ei n-au văzut decât impostură în minunea din Cana, şi l-au obligat pe fiul lui Iosif, aşa cum îl numeau, să plece din ținutul lor”. Rezultatul: În afară de oaspeţii de la nuntă, care, din nefericire, au neglijat să transmită impresiile lor posterităţii, în afară de ei şi de micul Ioan, celebra preschimbare a apei în vin n-a fost comentată decât de sceptici.

Iisus înţelese repede că la Nazaret n-ar avea niciun succes dacă ar vrea să încerce spectacole cu minuni, așa că se grăbi să-și ia tălpășița din acest oraş unde era prea cunoscut. Coborî pe malurile lacului Ghenizaret. Acolo, zona era mai frumoasă şi oamenii mai săraci cu duhul. În afară de asta, în jurul lacului erau multe case de plăceri, în care frumoasele Galileei duceau o viaţă plină de bucurii. Or, libertinului nostru de Iisus nu-i displăcea frecventarea păcătoaselor tinere şi drăguţe. Capernaum, Magdala şi Tiberiada erau cele mai renumite oraşe în produse de acest gen de pe m alul lacului. În fine, malurile Ghenizaretului se pretau admirabil predicilor lui. Hristos nu avea decât să se suie într-o barcă şi de acolo să-și etaleze limbuția în fața mulțimii. În caz de pericol, la orice apariţie a sergenţilor din oraş, el ar fi ridicat ancora şi ar fi tulit-o cu toate pânzele sus către ţărmul de vizavi, care nu aparţinea teritoriului guvernat de Irod Antipa.

Prima lui oprire fu la Capernaum, oraş riveran, dar nu rămase mult timp aici. Când socoti că povestea de la Cana fusese uitată, hotărî să-şi facă din nou apariţia, de această dată chiar la Ierusalim. Era perioada Paştelui: în Galileea, se formau caravane peste tot, așternându-se la drum către oraşul sfânt. Iisus şi cei cinci însoțitori urmară una dintre aceste caravane, în compania altor cerşetori, pelerini şi vagabonzi.

La sosirea în Ierusalim, prima lui grijă fu să se ducă la Templu. Aici, mulţimea curgea în valuri. Nici că se putea alege un loc mai bun pentru a te face remarcat, dacă provocai vreun scandal. Unsul avea un plan. În această perioadă, Templul era sufocat de comercianţi de obiecte destinate sacrificiilor. În curți, în parvize, pe alei şi până la peristil se găsea tot ceea ce era nevoie pentru ritualul de la altar. La fel ca în jurul bisericilor noastre moderne și la fel ca la intrarea în catedralele de astăzi, exista, pentru nevoia bigoţilor, o adevărată piaţă de produse religioase. Ca și azi, pe timpul lui Iisus, vânzătorii ofereau vizitatorilor sanctuarului obiectele prescrise de lege.

Astăzi există o gamă completă de lumânări, medalii binecuvântate, scapulare, agnuşi [n.tr.: agnus = medalie de ceară albă, pe care este imprimată imaginea unui miel], relicve, rozarii, imagini cu rugăciuni fierbinţi pe verso, catehisme, pe care vânzătorii sprinteni le trec în mâinile credincioșilor naivi. Odinioară, porumbeii erau destinaţi ofrandelor săracilor, iar turmele de vite şi de oi erau pentru ofrandele bogaţilor. Dar în fapt, nu se sacrifica decât mielul pascal. Evreii care locuiau în oraşele îndepărtate şi care nu veneau în Ierusalim decât o dată pe an, îşi păstrau jurămintele pentru marea sărbătoare religioaso-naţională. Atunci se țineau toate promisiunile făcute pe parcursul celor 12 luni ale anului și se împlineau toate dorințele. Lucrurile nu s-au schimbat, după cum se vede. E suficient să participi la Paris la cele 9 zile ale sfintei Genoveva din Panteon, pentru a-ți face o imagine fidelă a tumultului care umplea parvizele Templului din Ierusalim în timpul Paştelui.

Era un bazar universal, din care nu lipseau nici schimbătorii [n. tr.: schimbătorii de valută, care existau şi pe vremea aceea]. Conform Bibliei (Exodul, cap. XXX, versetele 11-16), fiecare dădea preoţilor o jumătate de șechel de argint „pentru răscumpărarea sufletului”. Or, după cucerirea romană, moneda evreiască era rară. Majoritatea pelerinilor nu aveau la ei decât monede cu efigia lui Cezar, şi bănuim acest ban era nedemn de a-i fi oferit Domnului. Așa că preoţii evrei instalaseră la poarta Templului tarabe de schimb. Deloc proşti, preoţii timpului! Cereau să li se plătească un drept de schimb al unei monede de argint, pe care-l încasau fără să livreze vreo marfă. Tu îmi dai 5 franci, eu îi iau, şi te pun să mai dai 15 cenți, sub pretext că mi-am dat osteneala să pun cei 5 franci ai tăi în buzunarul meu.

Iisus se afla acolo, cu cei cinci tovarăşi ai lui.

– Pe legea mea! șopti Simion-Pietricică holbându-şi ochii, sunt bani de toate felurile pe mesele astea! Şi se mai spune că n-avem nici lețcaie!

– Şi ce de boi! Și de oi! adăugă Andrei.

– Ce bine i-ar sta unui miel din ăștia în frigarea noastră! spuse Bartolomeu.

– Mie cred c-o să-mi ajungă pereche de porumbei, gânguri micul Ioan. Cei şase tâlhari se consultară din priviri.

– Atenţie! făcu şeful bandei, feriți învălmășeala! Zicând acestea, apucă o mână de sfori și se repezi ca un nebun furios în mijlocul negustorilor de la Templu: cu o lovitură puternică de picior, răsturnă tejghelele schimbătorilor, risipind pe jos grămezile de monede. În același timp, lovi tare şi hotărât boii, oile şi mieii care, zbierând şi behăind, fugiră de sub mănunchiul de sfori al lui Iisus. Cât priveşte porumbeii, rasă prin care, totuşi, tatăl său l-a produs pe Duhul Sfânt, le distruse coliviile cu pumnul, urlând din toți rărunchii la proprietarii lor:

– Afară cu voi, vânzători neruşinaţi! Murdăriţi această casă de rugăciuni! Faceţi din ea un bârlog de hoţi!

De-aici, se iscă încăierarea generală. Dacă Iisus s-ar fi dus de unul singur să lovească în stânga şi în dreapta, în mod sigur n-ar fi scăpat teafăr. Comercianţii i-ar fi aplicat o bătaie să-i țină minte. Oricât de puternic ar fi un individ, nu îmbrânceşte fără niciun ajutor sute de negustori înconjuraţi de o mulţime simpatizantă. Dar o bandă de ticăloşi, repezindu-se într-o mulţime în dezordine şi făcând scandalul descris de Evanghelie, reuşeşte uşor să crească dezordinea fără prea mari riscuri.

Fără îndoială, așa s-a desfășurat acest eveniment. Iisus a luat asupra lui cea mai mare parte a sarcinii. A fost însă ajutat de cei cinci tovarăşi, plus de alţi vagabonzi cu care au făcut ei cunoştinţă pe drumul spre Ierusalim. Motivul acestui scandal era ușor de ghicit. Fie vorba între noi, n-a fost decât un pretext, iar explicația părerii mele este următoarea: Iisus era dumnezeu, nu contest acest lucru. În calitatea lui de dumnezeu, el citea viitorul. Citind viitorul, el ştia că preoţii creştini de mai târziu îşi vor pune bazarurile de articole religioase la porţile bisericilor lor, la fel ca preoţii evrei la porţile Templului lor. În calitatea lui de dumnezeu, Iisus trăieşte încă şi este atotputernic, asta nu poate fi negat. Trăind încă, el vede că preoţii creştini de astăzi sunt la fel de negustori ca și preoţii evrei de altădată. Fiind atotputernic, dacă azi nu-i pulverizează pe vânzătorii de rozarii şi lumânări care ocupă intrările în bisericile catolice, e pentru că el consideră că negoţul nu pângăreşte casa lui divină. Prin urmare, având în vedere divinitatea lui Iisus, având în vedere darul lui de a vedea viitorul, având în vedere eternitatea și atotputernicia lui, fără îndoială că fiul porumbelului a jucat o mică comedie, tulburând la Ierusalim pe negustorii de la Templu, sub pretextul că comerţul cu articole religioase nu trebuie să se facă într-un loc sacru. Adevărul trebuie să fie că Iisus a ţinut să se facă remarcat în capitala Iudeii, făcând rost, în acelaşi timp, la preţ redus, de bani şi păpică pentru discipolii lui.

Când mulţimea își mai revenit din surpriză, câţiva îl opriră pe vagabondul turbulent şi-l întrebară de ce s-a purtat în felul ăsta.

– Aha! răspunse orgolios Hristos, îmi cereţi socoteală pentru ce fac? Eu sunt Mesia, la naiba!

– Mesia? spuseră ei cu gura căscată. Şi cum poți să dovedești ceea ce susții?

– O! nimic mai simplu. N-aveţi decât să dărâmaţi acest templu şi mă angajez să-l reconstruiesc în trei zile.

– Ce! strigară evreii, a fost nevoie de 46 de ani să fie construit acest lăcaș, şi tu spui că-l poți reconstrui în trei zile? Drept cine ne iei?

– Am spus, ripostă Iisus, şi nu retrag ce am spus. Cine ține pariul?

De această dată, o tăcere generală urmă cuvintelor lui Hristos. Cuvântul era triumfător, şi aceasta necostându-l nicio minune. Credem că, pentru plăcerea de a ţine un pariu, cei care asistau la această scenă n-ar fi mers până într-acolo încât să demoleze templul. Mai întâi că nu aveau asupra lor uneltele necesare. Apoi, să dărâmi un monument public ar fi însemnat să comiți un delict grav.

Cât despre pe schimbătorii de bani şi negustorii de oi, aceştia aveau altceva de făcut decât să discute valoarea balivernelor individului: unii își adunau monedele rostogolite pe jos, alţii se străduiau să-și prindă animalele fugite în toate direcţiile. Profitând de uimirea generală, provocată de tupeul lui imperturbabil, domnul Iisus dispăru în mulţime şi se alătură discipolilor lui care, aşa cum bine credem, nu pierduseră timpul degeaba.