CAPITOLUL 14 – Precocitatea fiului bunului Dumnezeu

Crescând în ani, creștea şi în înţelepciune, așa ne este reprezentat Iisus de către evanghelistul Luca. Iar părinţii Bisericii adaugă: „Inteligenţa lui se trezea treptat, pe măsură ce i se dezvoltau organele”. (Manuscrisele Vaticanului, din Sinai şi de la Beza). Ia te uită! Atunci Iisus nu a fost în de- plinătatea spiritului divin chiar din momentul concepţiei? Cum! Când tresălta în pântecele mamei, el nu era decât un fetus obișnuit? Adică așa cum organele lui au fost imperfecte, și gândirea i-a fost imperfectă? Mister, mister…

Abatele Fouard, autorul unei „Vieți a lui Isus” aprobată de cardinalul de Bonnechose, își aruncă limba la câini: „Isus, spune el, dat fiind că era copil, a fost el oare supus procesului lent de creştere? Există aici, mărturisim, o problemă de nepătruns şi e mai bine să ne potolim spiritul, decât să ne încăpăţânăm să găsim rezolvarea. Credem cu tărie că Iisus este fiul lui Dumnezeu, Dumnezeu ca tatăl său şi, în această calitate, infinit de mare și infinit de înţelept. Pe de altă parte, citim în Evanghelie că Iisus a fost copil, că a crescut în vârstă, în har, în înţelepciune. Nici unul, nici celălalt dintre aceste adevăruri nu trebuie negat sau modificat. Cât despre modul în care se pot împăca aceste două aspecte, ne scapă. Dar nu poate fi altfel, fără ca întruparea să înceteze a fi ceea ce Dumnezeu a vrut să fie – un mister ce depăşeşte gândirea noastră, fără a o contrazice”.

Acest abate greșește făcându-și atâta sânge rău… La urma urmei, ce contează dacă fiul Mariei şi al porumbelului poseda toată inteligența divină din momentul în care se afla în stare de simplu embrion, sau dacă facultăţile spiritului său au fost perfecte numai din ziua în care i s-au dezvoltat complet toate organele. Pentru a se umili și mai mult, Dumnezeu-fiul a ținut să nu știe totul dinainte, ci să fie un dumnezeu obișnuit, care ar fi putut muri de bătrânețe. Deplorabil ar fi fost dacă inteligenţa nu i s-ar fi trezit niciodată şi dacă ar fi rămas un nătâng pe toată durata prețioaselor lui zile. Biata religie creştină! E deja prea plină de o mulțime de absurdităţi, ca să mai fie și fondată de un Dumnezeu care a crescut în vârstă şi înţelepciune. Gândiţi-vă un pic ce-ar fi fost dacă fondatorul ei ar fi crescut în vârstă şi în cretinism! Din fericire, n-a fost aşa.

Micul Isus a fost supus tuturor dificultăţilor inerente naturii umane, dar a avut măcar şansa de a fi foarte precoce. Ar fi putut să citească dintr-o dată, fără să trebuiască să învețe. Stătea în puterea lui, dacă voia. Dar a preferat să nu vrea şi şi-a început instruirea la fel ca toată lumea, cu A, B, C. Mama lui a fost cea care i-a predat primele lecţii. Ea l-a învăţat să citească din Biblie. „Or – spun teologii catolici – Cartea Sfântă nu vorbea decât de el, iar Maria ştia cine era el. Astfel că, având sarcina de-al instrui, ea nu uita niciodată să-l și venereze”. Parcă văd această educaţie pe două planuri. Are un aspect chiar amuzant:

MĂMICA – Iisus, spune-mi lecţia!

MICUŢUL – Mămico, m-am trezit târziu în dimineaţa asta şi n-am avut timp s-o învăţ.

MĂMICA – Arată-mi temele, atunci.

MICUŢUL – Mămico, m-am enervat pentru că n-am reușit să termin o frază şi am făcut o pată mare pe caiet şi… la naiba, mi-am aruncat caietul de teme în foc.

MĂMICA – Domnule, ești un obraznic. Deseară, la cină, n-o să capeți desert.

MICUŢUL, smiorcăindu-se – Mami, mami, nu mai fac!

MĂMICA, în sinea ei – Poftim! Uite că l-am făcut să plângă pe Dumnezeul meu!

MICUŢUL, liniştindu-se – Eu vreau desert, vreau! Și nu mă poţi lipsi de desert, pentru că eu sunt stăpânul întregului Univers!

MĂMICA, împreunându-şi mâinile – O, Doamne Iisuse, te implor, nu fi supărat pe mama ta, roaba ta. O să primești o felie mare cu gem, Stăpânul meu divin.

MICUŢUL – Așa mai merge, mămico, ce bună ești. Și acum, că lecţia s-a încheiat, mămico, îngenunchează şi adoră-mă.

Mămica îngenunchează şi-l adoră pe micuţ.

Totuşi, nu trebuie să credem că în fiecare zi lucrurile se petreceau în felul acesta. În general, micul Iisus, care era precoce, îşi ştia lecţiile şi nu venea la clasă cu caietele de teme pline de pete. Educaţia pe care i-o dădea mama lui, în timp ce-l adora, îi pria.

Când Isus făcu 12 ani, Iosif îi aminti Mariei că legea iudaică îi obliga să ducă copilul la Ierusalim. În fapt, la această vârstă, copilul israelit se afla, într-o oarecare măsură, în afara autorităţii părinteşti. Introdus în sinagogă, el începea din acel moment să-și încingă fruntea cu filacterii, care erau niște fâşii lungi de pergament, inscripţionate cu texte sacre, şi devenea „Fiu al Legii”, supus prescripţiilor ei, între care una importantă era aceea de a merge la Ierusalim de sărbătoarea Paştelui. Tânărul „Uns” avea deci 12 ani (Luca, cap. 2, versetul 42), când, merse pentru prima oară, împreună cu familia, la Ierusalim. Erau 32 de leghe [n.tr.: 128 km] de la Nazaret până în acest oraş. Pentru a face această călătorie, erau necesare 3-4 zile.

Sfânta familie petrecu la Ierusalim cele 7 zile ale Paştelui. Îl duseră pe Iisus la templu şi în toate barăcile pline de ciudăţenii ale bâlciului; căci Paştele era o veritabilă sărbătoare naţională, cu ocazia căreia, ca întotdeauna, veneau saltimbancii, să câştige și ei un ban de la gură-cască.

Odată sărbătoarea terminată, Iosif şi Maria se hotărâră să se întoarcă la Nazaret şi se alăturară caravanelor care mergeau în partea aceea. După o zi de mers, tatăl şi mama îşi dădură seama că Iisus nu era cu ei. Isus s-a piedut ca o simplă umbrelă. Să cităm textul din Evanghelie:

„Şi sfârşindu-se zilele de sărbătoare, pe când se întorceau, copilul Iisus rămase în Ierusalim şi părinţii Lui nu ştiau. Și merseră așa timp de o zi. Socotind că este cu cineva din grupul lor, îl căutară printre rudele și cunoștințele lor; dar negăsindu-l, se întoarseră la Ierusalim să-l caute”. (Luca, cap. 2, versetele 43, 44, 45)

– La dracu! La dracu! făcu Iosif, îţi aminteşti, Marie, dacă copilul era cu noi când am ieşit de la viţelul cu şase capete?

– Nu sunt foarte sigură, dar mi se pare că da.

– Da, aşa e. În momentul ăla Iisus era încă cu noi, pentru că după ce-am ieșit de la viţelul cu șase capete i-am cumpărat copilului vafe. Bun!… Acum îmi dau seama unde l-am pierdut.

– Unde?

– La frumoasa Berenice, femeia-pește.

– Ba nu!

– Ba da!

– Apropo de Mesia, cred mai degrabă c-a rămas la menajeria de câini dresaţi… Îți aduci aminte, Iosif, ce interesat a fost de numărul cockerului care mergea pe o minge?

– S-ar putea să ai dreptate. Hai să întrebăm la primărie unde sunt circarii cu câini dresaţi.

– Numai să nu cumva să-l fi luat cu ei pe Iisus al nostru blestemaţii ăia de saltimbanci, gemu Maria. N-aş vrea să facă din copilul meu un dansator pe sârmă…

– Liniștește-te, nevastă, liniștește-te, răspunse Iosif. O să-l găsim: cu siguranţă e la primărie, la portar, la obiecte pierdute.

Merseră, așadar, peste tot, mai întâi la autorităţi, apoi prin localurile publice. Nici urmă de Iisus! Iosif înnebunise: nu-i venea să creadă ce nenorocire se abătuse asupra lui; îşi dădea cu pumnii în piept şi se acuza, nu fără motiv, de neglijenţă. I se părea dintr-o dată că se află la judecata de apoi şi că îl aude pe Tatăl Etern strigându-l cu o voce tunătoare:

– Vino aici, Iosif! Mai aproape, secătură, până nu te pulverizez! Bătrân bun de nimic, ţi l-am încredinţat pe fiul meu sau, mai degrabă, pe cel al porumbelului, ca să ai grijă de el. Acest fiu era un Mesia care trebuia să urce pe marea cruce a salvării pentru a ispăşi rasa umană, înecată în păcate… M-am bazat pe tine ca pe mine însumi, dacă funcția mi-ar fi lăsat timp să vin pe pământ, ca să-l cresc eu pe băiatul divin. Şi uite că doar ce-a făcut 12 ani puștiul, și te-ai grăbit să faci prostia să-l pierzi în mulţime! Nu, o asemenea idioțenie depăşeşte toate limitele! Din cauza ta, rasa umană nu va fi salvată, din moment ce l-ai pierdut definitiv! Şi tu crezi că pot să-nghit asta? Imbecilule, neglijenţa ta e o crimă ce merită o pedeapsă exemplară! Te condamn la trei eternităţi în infern, Iosif. Le meriţi cu prisosință!

Nefericitul tâmplar se întreba tot timpul dacă nu cumva visa, așa de mare i se părea nenorocirea, ca să fie adevărată. De două ori pe oră, desfăcea una din genți, să vadă dacă micul Iisus nu se ascunsese înăuntru. Mai mare râsul… Cât despre Maria, era la pământ. Ar fi preferat suferințele a o mie de morți decât neliniştea asta chinuitoare.

Aceste căutări zadarnice durară trei zile (Luca, cap. 2, verset 46). Numai în a treia zi îl găsiră pe copil, „aşezat în Templu, în mijlocul doctorilor Legii, ascultându-i şi întrebându-i şi toţi cei care-l auzeau se minunau de înțelepciunea şi de răspunsurile lui”.

Se pare că puştiul era formidabil. Intrase în Templu cu un aplomb imperturbabil, ca la el acasă. Mai întâi punea întrebări marilor maeştri în teologie şi apoi se amuza punându-i în încurcătură. Totuși, învăţaţii Templului nu erau nici ei mai puțin isteți. Era acolo toată crema clerului israelit: „Hillel, venerat ca egal al lui Moise şi menţinându-şi încă toată maiestuozitatea dată de vârsta înaintată; rigidul Shammai, înlănţuind tot ceea ce dezlegase Hillel; Jonathas, fiul lui Uziel, ale cărui vorbe erau atât de fierbinţi, încât păsările se ardeau când treceau pe deasupra capului lui sau se transformau în serafimi [n.a.: Mishma, Soucca, 28; BABA-BATRA, 134]. Alături de ei, părinţii lui Isus l-au putut revedea pe Rabban Simion, acelaşi care profeţise în timpul ceremoniei de purificare, şi pe Iosif din Arimateea, care era senator”.

Iar micul Isus uluia toată această lume. Încurca și descurca problemele teologice după bunul lui plac. Toţi sfârşiseră prin a fi reduşi la tăcere; Isus dădea din gură şi ei îl ascultau cu gurile căscate. Totuși, uimirea pe care această scenă i-o provocase Mariei, n-o putu face să treacă cu vederea tot ce îndurase şi toate reproșurile pe care și le făcuse:

– Ce înseamnă asta, puşlama mică? Ai fugit de lângă familia ta şi, în timp ce taică-tău şi cu mine te căutăm disperaţi, tu stai aici şi filozofezi! Hai, domnişorule vagabond, treci imediat acasă!

Isus, care n-avea nicio jenă să-i răspundă, replică cu un aer arogant:

– „De ce să mă căutaţi? Nu ştiaţi că în cele ale tatălui meu trebuie să fiu?” (Luca, cap. 2 v. 49)

Dar Iosif, care, în virtutea legii, se considera singurul tată, nu așteptă să se-ngroașe gluma. Prinse puştiul de braţ şi îl târî afară din Templu. După care, sfânta familie, în formaţie completă, luă din nou drumul Nazaretului.

Credem chiar că Iosif, pentru a evita pe viitor astfel de escapade, i-a scurtat copilului educaţia şcolară; pentru că-l puse să înveţe o meserie. Îl făcu ucenic în atelierul lui şi adolescentul nostru savant deveni un modest tâmplar, amânându-și pentru mai târziu etalarea veleităţilor de predicator. Într-adevăr, mai târziu, când compatrioţii lui îl ascultară în sinagoga din Nazaret, exclamară (cuvintele acestea sunt consemnate în Evanghelie): „Nu-i ăsta tâmplarul, fiul Mariei?”

Până la vârsta de 30 de ani, Isus trăi liniştit, în atelierul lui, mânuind fierăstrăul şi rindeaua și luându-i locul lui Iosif când acesta muri. Îl vom vedea acum demarând serios ceea ce el numea misiunea lui divină, și care, la urma urmei, nu era decât un vagabondaj în fapte şi vorbe. Iisus și-a meritat pe deplin numele de „Cuvânt” chiar din ziua în care a pălăvrăgit ore în şir în mijlocul savanților de la Templu. De-atunci, i-a mers gura întruna!