CAPITOLUL 21 – Nicodim

Cred că n-aţi uitat delegaţia aceea de farisei pe care Sanhedrinul a trimis-o la Ioan Botezătorul. Vă amintiţi că aceşti delegaţi au revenit la Ierusalim cu convingerea fermă că mâncătorul de lăcuste de pe malurile Iordanului era dus cu pluta. Ei bine, adevărul mă obligă să spun că printre acei farisei se găsea unul care nu ştiu ce să creadă cu adevărat. Nu spuse nimic, dar seara, ajungând acasă, îşi puse în sinea lui o serie de întrebări.

– Acest Ioan, să fie el doar un vizionar? Sau chiar e inspirat de Dumnezeu? O fi un farsor care bate câmpii? Sau un profet sigur pe el? El neagă c-ar fi profet; neagă c-ar fi Ilie. Golește hârdaiele de apă în capul oamenilor şi anunţă venirea unui domn față de care se proclamă nedemn să-i lege şireturile de la pantofi. Acest domn o fi venit deja? Va veni? Sau nu va veni? Să-l credem pe acest Ioan? Sau să nu-l credem? Oare trebuie să fac un raport cu concluzia că acest individ ciudat trebuie închis într-un ospiciu de nebuni? Sau trebuie să mă prosternez în faţa lui şi să implor onoarea de a primi găleata lui de apă pe ceafă?

Fariseul în cauză era cât se poate de nedumerit. El se numea Nicodim. Numele lui a rămas peste timp. Când vrem să-i arătăm cuiva că e un nătărău, îi spunem: – Ei! Să fim serioși, Nicodim!

De când îl văzuse pe Ioan Botezătorul, Nicodim stătea ca pe jar. Se uita îndelung la sluga lui, la grădinar, la bucătar, la vizitiu, şi-și spunea:

– Poate că ăsta-i Mesia! L-am angajat să mă servească, dar nu sunt demn nici măcar să-i leg şireturile de la pantofi!

Apoi, după ce se gândi mai mult la omul în cauză, reîncepu în forul lui interior:

– Nicodime! Ce-ar face un Mesia în momentul ăsta? Niciodată cultul Domnului n-a fost mai prosper, niciodată devoţiunea n-a fost mai ferventă. În fiecare an, de sărbătoarea Paştelui, Templul se umple de pelerini veniţi din toate colţurile și colțișoarele Iudeei. Ce naiba! Credinţa nu moare, iar mai târziu va veni și Mesia.

Noaptea, când, moleșit, se întinse în patul lui, îndoiala îi invadă din nou sufletul şi adormi cu gândul la Ioan Botezătorul. În plin somn, nevastă-sa se trezi cu o durere ascuțită: era Nicodim, care-și înfipsese dinții în brațul doamnei.

– Au! Nicodim, ai înnebunit?

– Iartă-mă, dragă, visam că Ioan mă boteza în deşert şi că mâncam lăcuste.

Asta nu mai era viață pentru senatorul nostru torturat de îndoieli – căci trebuie să vă spun că Nicodim era membru în Senatul evreiesc. De asemenea, atunci când Iisus veni și iscă scandalul din fața Templului, Nicodim, aflând de acest lucru, fu uimit, şi văzu în această întâmplare tot felul de coincidenţe legate de prorocirile lui Ioan Botezătorul.

– Un om, se gândea el, care loveşte cu piciorul tejghelele schimbătorilor de monede, este în mod evident un individ căruia nu-i leagă şireturile de la pantofi primul venit…

Şi-şi puse pentru a suta oară aceeaşi întrebare:

– Şi dacă ăsta-i Mesia?

La noroc, își luă inima-n dinți și se hotărî să meargă să-l întrebe pe Iisus însuşi dacă nu cumva, din întâmplare, el e personajul anunţat de profeţi. Acest demers nu-l va costa nimic şi se va încheia, probabil, prin stabilirea adevărului. Doar că domnul Nicodim, cu toate că se grăbea să scape de incertitudinea pe care o avea, nu ţinea să se compromită, așa că aşteptă să vină noaptea pentru a merge să-i facă o vizită numitului Iisus. Reuşi să găsească locul unde se afla hoinarul – Evanghelia nu ne spune cum – şi-i bătu la uşă.

Cum avea pretenţia că era viclean, Nicodim nu deschise întrevederea printr-o întrebare. Dimpotrivă, el plănui să-i pună tâmplarului întrebări abile, ca să-l facă să spună singur ce voia el să afle. Îl salută până la pământ şi i se adresă: Rabi. La izraeliţi existau două cuvinte care începeau cu Ra, unul de maxim respect şi altul de maximă injurie. Este vorba de Rabi şi Raca. A-i spune cuiva Rabi, echivala cu toate laudele posibile şi imaginabile. A-i spune cuiva Raca, însemna mai mult decât a-l pălmui pe amândoi obrajii.

– Rabi, făcu mieros Nicodim, ştim foarte bine că vii din partea lui Dumnezeu, să ne înveți, ca un doctor al Legii. Toată lumea din Ierusalim îți laudă miracolele pe care le faci, spre satisfacţia generală, şi, din moment ce săvârșești miracole, înseamnă că Dumnezeu e cu tine.

Admiraţi un moment viclenia precautului senatorului. Iisus nu făcuse încă nicio minune la Ierusalim. Nu avea atunci la activ decât afacerea cu apa preschimbată în vin la Cana, tur executat într-un mediu de beţivi, şi pe care scepticii din Nazaret îl luaseră în derâdere. În orice caz, dacă acest gest de prestidigitator fusese o minune, ecoul lui nu ajunsese în capitală. Nicodim nu era la curent cu nimic. Totuşi, pentru a intra de la început în graţiile Unsului, găsi că e bine să înceapă cu o măgulire, pe care-o credea iscusită. Dar avea de-a face cu un adversar puternic. Cel care-l lăsase fără cuvinte nu-i furase și banii…

Iisus îşi puse mâna-n şold şi îi răspunse lui Nicodim:

– Hai că ești tare! Îmi dau seama de ce-ai venit. Vrei informaţii exacte asupra misiunii mele. Dar, bunul meu prieten, pentru a vedea regatul lui Dumnezeu, trebuie mai întâi să-ți dai osteneala să te naști din nou. Răspunsul era neclar și Nicodim se simţi încurcat.

– Iartă-mă, replică el, nu prea pricep. Cum se poate naşte un om care e deja bătrân? Poate el să intre din nou în pântecele mamei lui pentru a se naşte a doua oară?

Iisus râdea în sinea lui. „Ce nerod şi ăsta, gândi el, nu-mi înţelege metafora; fii băiat bun şi ajută-l să priceapă”. Răspunse:

– Adevărat, adevărat îţi spun, distinse Nicodim, dacă un om nu renaşte din apă şi din duh, nu poate să intre în regatul lui Dumnezeu.

– Din apă?

– Da, din apă şi din duh.

– Ce vrea să însemne asta?

– Ah! aici te-am prins. Nu te-ai dus să te cufunde vărul meu, Ioan, în apă până la buric, așa că n-ai primit pe ţeasta ta cheală suflarea porumbelului. Iată de ce nu poți înțelege sensul vorbelor mele. Ceea ce e născut din carne este carne, iar ceea ce e născut din spirit este spirit.

Nicodim făcu ochii mari cât cepele.

Iisus continuă:

– Să nu te miri de ce-o să-ți spun, treaba e serioasă. Îți spun şi și-o repet, trebuie să te naști din nou. Porumbelul suflă unde vrea el; tu îi auzi vocea, dar nu ştii nici de unde vine şi nici încotro se duce. La fel se întâmplă și cu orice om născut din porumbel.

– Măi, să fie! strigă Nicodim, îmi spui lucruri uluitoare; necazul e că sunt peste puterea mea de înţelegere. Porumbelul ăsta care suflă şi din care se nasc oameni și această necesitate să te naști a doua oară, scufundându-te în apa vărului tău, Ioan… cum sunt posibile toate acestea?

Iisus, la rândul lui, își luă o mină surprinsă.

– Ce! replică el, ți-ai luat diploma de maestru în ştiinţa teologică, faci parte din Sanhedrin şi nu știi la ce mă refer? Asta chiar că-i ciudat.

– Pe cuvântul meu că nu!

– Adevărat, adevărat îți zic, eu nu afirm nimic din ce nu cunosc şi pentru care nu sunt pregătit să dovedesc. Ceea ce spun, am văzut. Și totuși, te văd cu gura căscată, ca și când aș spune niște istorii ieșite din comun. Păi, dacă nu mă crezi când îți vorbesc de apă şi de duh, adică despre lucruri de pe pământ, cum o să mă crezi când o să-ți vorbesc despre lucrurile din cer? Nu a urcat la cer decât cel care a coborât din cer, şi anume Fiul Omului, cel care este în cer. Urmăreşte-mi cu atenție raţionamentul. Precum Moise a ridicat în deşert un şarpe de aramă… Eşti atent, da?

– Sunt, tot timpul.

– Ei bine, tot la fel trebuie ca Fiul Omului să fie ridicat în înaltul cerului…

– Dar nu văd ce legătură are…

– …pentru ca niciun om care crede în el să nu mai piară, ci să aibă viaţă veşnică. Vezi, dragul meu prieten, Dumnezeu a iubit într-atât lumea, încât i l-a dat pe unicul lui Fiu… Te miră? Și totuşi, aşa stau lucrurile. Or, dacă Dumnezeu l-a trimis pe Fiul lui în lume, n-a făcut-o pentru ca acesta să judece lumea, cum ți-ai putea închipui; a făcut-o pentru ca lumea să fie salvată prin el. Ceea ce vreau să-ți spun e că Fiul lui Dumnezeu este… cineva pe care nici nu-l bănuiești.

La această conversaţie aiuritoare se face referire pe parcursul întregii Evanghelii (Ioan, cap. III, versetele 1-21). Notaţi, dragi cititori, că mă opresc aici, pentru că nu vreau să vă aduc în starea în care era Nicodim atunci când a ieşit de la Cuvânt.

Ah! nefericitul senator! Dintr-o dată, se scufundase într-un ocean de nedumerire. El, cel pe care Ioan Botezătorul reuşise doar să-l intrige, îl întâlnise acum pe fiul Mariei… Or, Botezătorul nu era decât un ucenic glumeț pe lângă vărul lui.

Din niciun pasaj din Evanghelie nu reiese că Ioan înaintemergătorul ar fi fost cel mai puțin convingător orator din lume. Dar Iisus era de cu totul altă factură. Nici el nu se exprima întotdeauna pe înţeles, dar cel puţin putea să ţină robinetul deschis ore întregi: se exprima cu uşurinţă, domnul Cuvânt; și atunci când spunea prostii, spunea multe…

Acest nefericit de Nicodim avu timp de mai multe zile capul plin de frazele incoerente pe care i le debitase morişca de cuvinte divină. Când se întoarse la el acasă, urechile îi ţiuiau; i se părea că aude un zumzăit permanent. Pe scurt: își plănuise să joace fin și nu-i reușise. Se întorsese acasă mai buimac decât plecase, întrebându-se mai mult ca niciodată:

– Există un Mesia? Nu există? Există Ioan Botezătorul? Există Iisus? Nu există nimeni? Ioan e nebun? Iisus râde de mine? Cum să fac să mă nasc din nou? Să le spun colegilor mei din Sanhedrin că va veni Fiul lui Dumnezeu? Sau să le spun să nu-şi facă niciun fel de griji şi să nu se preocupe de farsorii care vorbesc mult? Să mă duc la Irod să-i raportez aceste lucruri? Sau să aştept să simt pe țeasta mea cheală suflul porumbelului?