Viața lui Iisus: copilăria lui Hristos -

CAPITOLUL 5 – Când Iosif, descoperind că nu fusese cuminte, ia o hotărâre

Iosif era un tâmplar de ispravă, ştim asta. Totuşi, cu tot aerul lui bonom, nu se născuse de ieri, de azi şi, în plus, avea şi el micul lui amor propriu. „Când crește grâu, înseamnă că cineva l-a semănat”, își spuse el; și, de cum o văzu pe scumpa lui logodnică, adăugă: „Cineva a umblat în grădina mea!”. Tâmplarul „cunoscu în acel moment cea mai amară tristeţe”.

Acum să-i dăm şi lui dreptate: nu era prea departe de adevăr. Oare putea să creadă el, om cuviincios, cu suflet simplu, că un porumbel era singurul lui rival şi că Maria, deşi perfect însărcinată, era la fel de virgină ca înainte de lucrarea Sfântului Duh? Nu, Iosif nu putea să-și închipuie una ca asta. Puneţi în locul lui pe cel mai credul epitrop; imaginați-vă că acest om plin de credinţă şi devoțiune ar fi logodnicul Mariei şi că, la întoarcerea ei dintr-o călătorie de 3 luni în Youttah, o găsește pe tânăra brunetă în starea pe care o cunoaşteţi. Pariez o sută de monede, din cele ale Papei, că devotatul nostru om al bisericii s-ar supăra chiar mai tare decât Iosif.

Iosif ținea să aibă o nevastă care să-i gătească şi să-i cârpească pantalonii. Dar nu-și împingea dezinteresul în materie de amor conjugal până într-acolo, încât să rămână insensibil la ridiculizarea de care are parte, în mod inevitabil, un soţ încornorat.

În ziua în care, venind, ca de obicei, să-i ofere un buchet de flori Mariei, observă că pântecele logodnicei sale luase proporții îngrijorătoare, tresări de-i scăpară crinii din mână și strigă:

– Pe toţi sfinţii, domnişoară, da’ ştiu că n-ai pierdut timpul înşirând mărgele de când am avut ultima dată plăcerea să te văd!…

Maria, ruşinată, îşi plecă privirea. Tata Ioachim şi mama Ana erau stupefiaţi.

Iosif se întoarse atunci către aceștia:

– La naiba! Dacă vă închipuiți că acum mai vreau să mă mai însor cu netrebnica voastră de fiică, atunci faceți bine și aşteptați să crească pene în caiși cu aceeași ocazie! Nu-i destul că tovarășii mei își râd de mine c-am pus ochii pe o tinerică!… Acum o să-mi cânte prin atelier: „Ah, bietul Iosif, până aici i-a fost!” Şi ucenicii, care sunt tare obraznici, or să facă bancuri pe seama mea… Nu, pe onoarea mea, aşa nu mai merge… Sunt eliberat de jurământul meu… N-am de gând să devin subiectul de bârfă al întregului cartier!

În timp ce Iosif vorbea, Maria îşi recăpătase un pic sângele rece. Încercă să-şi înduplece logodnicul și abordă o mină blândă, ca să-l facă să înghită pilula:

– Iosif, dragul meu, îţi jur că te înşeli… Sunt la fel de pură ca şi copilul care se va naşte din mine… – La fel de pură ca şi viitorul tău prunc, zici! Asta-i chiar prea de tot…

– Iosif, iepuroiul meu drag, îţi dau cuvântul meu de onoare că întotdeauna am fost vrednică de tine. Niciun bărbat nu se poate lăuda că mi-ar fi pupat măcar vârful degetelor…

– Bla, bla, bla, pot să fac şi eu diferenţa între cretă şi brânză, să știi… Dacă n-a fost un bărbat, atunci cine te-a adus în starea asta?

– Porumbelul, Iosif!

În acest moment, tâmplarul se făcu roşu. „Târfa! Continuă să-şi bată joc de mine, ca să menţinem învoiala. Pe toţi sfinţii! Am avut mare noroc că a început cu tertipurile astea acum, înainte să ne fi dus în faţa primarului. Odată pronunţată căsătoria, subsemnatul ar fi fost în mare belea…”.

După cele de mai sus, Iosif plecă furios.

Este regretabil că evanghelistul Matei, care ne informează despre acest incident, nu ne-a redat textual şi incriminările aduse de bărbatul cu crinii, cel atât de cumsecade. Cuvintele pe care tocmai i le-am atribuit logodnicului Mariei trebuie că sunt mult prea blânde faţă de cele care au fost de fapt rostite. „Târfă” şi „netrebnică” sunt termeni extrem de palizi în comparaţie cu cei pe care, cu certitudine, i-a adresat mânuitorul de rindea ofensat necredincioasei lui logodnice. Căci e de presupus că afaceristul nostru şi-a lepădat manierele atunci când i-a spus Măriei tot ce avea pe suflet. Cât despre Ioachim şi Ana, rămăseseră ca două stane de piatră cu gurile căscate, așa de mare le era mirarea.

După ce Iosif plecă, se iscă o ceartă în toată regula. Vorbele grele cădeau ca grindina asupra Mariei. Tăticu şi mămica ei doreau cu tot dinadinsul să ştie cine-i vecinul obraznic care era autorul a ceea ce Ioachim şi Ana, în ignoranţa lor despre planurile Domnului, considerau a fi o faptă josnică. Exista chiar şi un anumit văr, pe nume Pantera, pe care îl bănuia mama Ana. Acest văr, Pante-ra, nu arăta rău şi, la un moment dat, o ceruse pe fată de soţie. În zadar jura Maria pe toţi zeii că porumbelul era singurul vinovat; nu reuşea să se facă crezută.

Într-un final, Ana şi Ioachim, cu inimile zdrobite, se resemnară să aştepte ce va să vie. Îşi pierduseră orice speranţă de a-şi mărita „netrebnica”, când, într-o bună dimineaţă, îl văzură pe Iosif venind spre ei. Tâmplarul îşi freca mâinile, în extaz. Nu-l mai văzuseră nicicând aşa de radios.

– Ei bine, zise el, viitorule tată-socru şi viitoare mamă-soacră, tot mă mai vreţi de ginere?

– Hai nu zău! Exclamară cei doi. Noi credeam că tu eşti cel care n-o mai vrea pe Maria, după acel mic incident!

– Într-adevăr, am fost furios, recunosc asta. Dar acum ştiu totul…

Pe moment, Ana şi Ioachim fură mai stupefiaţi ca oricând.

– Ce?! zise tatăl. Acum ştii totul şi de-aia vrei să…? – Exact.

– N-am auzit bine…

– Repet: exact…

– Glumeşti dară… Iosif, nu-ţi bate joc de nefericirea noastră!

– Nu-mi bat joc… Ştiu totul şi pot să vă garantez că fata n-a încercat deloc să ne păcălească atunci când a afirmat că porumbelul a fost.

Ana şi Ioachim se uitară unul la altul.

– Ei, haide, nu-i cazul să vă uitaţi aşa unul la altul, ca viţelul la poarta nouă… Sunt sigur. Vă spun și eu acum, la rândul meu: e porumbelul!

– La naiba, dacă ții atât, murmură Ioachim, nu văd niciun inconvenient să fie porumbelul cel care… În plus, e problema ta…

– Închipuiți-vă că azi noapte am avut un vis… Un înger frumos, cu aripi de aur, stătea comod, cu picioarele încrucișate, pe covorașul de lângă patul meu şi-mi spunea: „– Iosif, ştii că eşti tare prost? Nu trebuie decât să întinzi mâna ca să devii stăpânul unei comori şi tu nu mişti un deget! – Unde e comoara? îl întrebai eu pe înger. – La doi paşi de casa ta, în satul tău, pe scurt, chiar aici în Nazaret! Această comoară este Măria, fiica lui moș Ioachim, acea brunetă frumuşică cu care ai fost logodit. – Da, îi răspunsei eu, și care e însărcinată cu nu ştiu cine; toată lumea crede că e cu Pantera. Dacă Măria e o comoară, ei bine, cu siguranţă nu e o comoară a virtuţii. – Iosif, te înşeli. Pantera n-are nimic de-a face cu asta şi nici vreun alt muritor de rând; Măria e la fel de virgină ca pasărea care este încă în ou. Copilul pe care-l poartă în pântece, dragul meu, este pur şi simplu Mesia, introdus prin lucrarea Sfântului Duh. – Adică ce, faza cu porumbelul n-a fost o glumă? îl întrebai eu. – Nici vorbă! Eu sunt arhanghelul Gabriel, aşa că poţi să mă crezi pe cuvânt. – De vreme ce eşti arhanghelul Gabriel, nu mai spun nimic. Şi ce mă sfătuieşti să fac? – Însoară-te cu Maria cât de repede poţi, băiete. Astfel vei fi, în faţa legii şi fără să depui vreun efort, tatăl lui Mesia, care va salva poporul lui Israel şi chiar întreaga lume împreună cu el”.

Ioachim şi Ana erau în extaz. Iosif continuă:

– Acum înțelegeţi de ce mă grăbesc să devin ginerele vostru… Gândiți-vă numai! Un alt bărbat ar putea primi din cer aceeași revelație și mi-ar sufla comoara de sub nas.

– Fie, Iosif, ziseră tatăl şi mama, încântaţi. S-a făcut, bunul meu Iosif! Măria este a ta; numai să facem public anunţul de căsătorie şi afacerea e încheiată… în mod irevocabil, da?

– I-re-vo-ca-bil!

La zece zile după acest dialog, tânăra Mărie se numea doamna Iosif. La nuntă, câţiva tineri riscară o glumă două pe seama coroniței de flori de portocal a miresei [n.tr.: Florile de portocal simbolizau puritatea]. Dar marele preot Simion care, în calitatea sa, era inspirat de Dumnezeu, îi dete un ghiont tâmplarului şi-i strecură aceste vorbe cu voce joasă:

– Dă-i înainte, băftosule!