CAPITOLUL 16 – Ioan Botezătorul se amestecă

Să stabilim câteva date precise pentru a-i tachina puţin pe partizanii scornelii creştine. Graţie unor dovezi incontestabile, este un fapt recunoscut că Irod a murit în luna aprilie a anului 750 de la fondarea Romei [n.a.: Diverse pasaje ale istoricului Josephus plasează fără dubiu data precisă a acestei morţi. Wallon însuşi, un bun catolic, se îndoieşte şi mărturiseşte aceasta în lucrarea sa despre „Credinţa datorată Evangheliei”, capitolul IV, partea II]. Pe de altă parte, conform cu ce au decis papii infailibili, era creştină începe în anul naşterii lui Iisus, căreia, tot conform papilor, îi corespunde anul 753 de la fondarea Romei. Aşadar, între moartea lui Irod şi naşterea lui Hristos au fost: 9 luni din anul 750, tot anul 751, tot anul 752 şi anul 753 fără 6 zile; adică circa 4 ani.

Biserica ne mai spune că Isus a început să predice la 30 de ani, că a predicat 3 ani şi că a murit la vârsta de 33 de ani. Și asta foarte clar. Or, iată ce declară sfântul Luca în Evanghelia lui (capitolul III, versetele 1-2): „În al 15-lea an al domniei lui Tiberiu Cezar, Ponţiu Pilat fiind guvernatorul Iudeei, Irod fiind tetrarh al Galileei [n.a.: Este vorba de Irod Antipa de această dată. Acest Irod Antipa este unul din fiii lui Irod cel Mare, care, deşi mort cu 4 ani înainte de naşterea Iisus Hristos, a ordonat masacrul inocenţilor], fratele său, Filip fiind tetrarh al Itureii şi al ţinutului Trahoniților iar Lisanias al Abilenei, sub pontificatul lui Anna şi al lui Caiafa, cuvântul lui Dumnezeu a fost adresat lui Ioan, fiul lui Zaharia, în deșert”. Pe lângă aceasta, Noul Testament afirmă că predicarea lui Ioan a precedat cu doar câteva luni debutul ministeriatului lui Iisus. Pe de altă parte, este sigur că Cezar Augustus, care a fost urmat de Tiberius, a murit la 19 august, în anul 767 de la fondarea Romei; aşadar, al 15-lea an al domniei lui Tiberius începe la 19 august, în anul 781 de la fondarea Romei; prin urmare, Iisus avea atunci 28 de ani, și nu 30. De unde rezultă că, deşi inspirată de porumbel, Evanghelia este încă o dată în contradicţie flagrantă cu ea însăşi. Pentru ca Iisus să-şi fi făcut debutul la 30 de ani, ar fi trebuit să se nască cu 2 ani înainte de era creştină. Ceea ce-i destul de comic.

Dar să nu zăbovim prea mult asupra acestor absurdități. Să ajungem la acest Ioan, fiul lui Zaharia, despre a cărui naştere am aflat în primele noastre capitole. Ioan, spuneam noi, a fost un chiulangiu încă din copilărie. În loc să-și petreacă timpul cu cei de-o seamă cu el, se ducea în deşert şi acolo îi plăcea să vorbească de unul singur. Deşertul lui era acea parte aridă a ținutului care se întinde între Hebron şi Ierusalim: o serie de dealuri, întretăiate de văi sterpe. Doar nişte arbuşti piperniciţi întrerup cu greu monotonia terenului calcaros, a cărui strălucire oboseşte ochii. Iar această vegetaţie rară dispare complet pe măsură ce ne apropiem de Marea Moartă. O dezolare totală. Aşa arată deşertul în care Ioan avea să rămână până la vârsta de 30 de ani. Ne întrebăm cu ce se putea hrăni. Îi trimitea Savaot prepeliţe prăjite din înaltul cerului? Evanghelistul Matei spune că mânca lăcuste afumate la dejun şi la cină. Oricum ar fi, dintre rarii călători care-l întâlneau pe omul nostru, puțini erau oamenii locului, și mulți curioși veneau să-l privească de-aproape pe acest excentric care, de dimineaţa până seara, striga neîncetat: „Pregătiţi calea Domnului, faceţi drepte cărările Lui. Orice vale se va umple şi orice munte şi orice deal se va pleca. Cărările cele strâmbe se vor face drepte, iar cele colţuroase, drumuri netede”. (Luca, capitolul III, versetele 4-5). Pe lângă acestea, Scriptura ne mai informează că acest om sfânt nu-şi tundea niciodată părul. Pletele lui lungi, o curea de piele şi o haină din păr de cămilă îi alcătuiau tot veşmântul. Aceste diverse caraghioşenii îl transformară repede pe Ioan într-o mică celebritate. Văzând aceasta, fiul lui Zaharia se stabilit definitiv pe malurile Iordanului. Își invita vizitatorii să intre în apă până la buric, după care le vărsa găleţi de apă în cap. În mulţimea de curioşi se găseau întotdeauna câţiva cu simțul umorului, care se ofereau să ia parte la această glumă.

Câteodată, maniacul nostru își primea cu ostilitate oamenii. Indivizii care veneau să-i ceară botezul [n.a.: așa își numea el dușul ăsta] crezând că-i fac o plăcere, erau întâmpinaţi cu această mustrare: „Pui de vipere, şerpi născuţi de şerpi, cine v-a prevenit să fugiţi de mânia ce va să cadă asupra voastră?” (Luca, cap. III, vers. 7). Sau și mai bine: „Să nu credeţi că puteţi să vă mândriți în sinea voastră şi să ziceţi: ’Îl avem pe Avraam ca părinte’; căci, vă spun, Dumnezeu poate şi din pietrele acestea să nască fii ai lui Avraam” (Id., vers. 8). Oamenii se priveau consternați; aveau şi de ce. Atunci, Ioan, satisfăcut de efectul produs, adăuga: „Eu vă botez în apă, un lucru neînsemnat, dar după mine va veni un altul, mai puternic decât mine; lui nu sunt vrednic să-i duc încălţările; acesta vă va boteza în foc (Matei, cap. III, verset 11). Pe cel despre care vă vorbesc o să-l recunoașteți după coșul pe care-l ține în mâini. El va strânge toate spicele și va pune grâul în hambar; iar pleava o va arde cu un foc ce nu se va stinge niciodată”. (Id., verset 12).

Şi iată că într-o zi, Iisus în persoană se duse la vărul său, urmând mulțimea. Ioan nu-l văzuse niciodată; cu toate acestea, îl recunoscu.

– Ce pot să fac pentru tine? îl întrebă el pe Hristos.

– Nu se vede? răspunse acesta, ca și ceilalţi, am venit să mă botezi.

– Spui asta ca să-ți râzi de mine? replică Ioan. Eu sunt cel care ar trebui să fiu botezat de tine, iar tu vii la mine?

– Hai, lasă politeţurile astea inutile, răspunse Isus. Pentru moment, în sarcina ta cade botezul. Botează-mă!

Ioan gândi că nu e cazul să insiste. Îl apucă pe fiul Mariei, îl aruncă în Iordan şi-l supuse ritualului său. Când Hristos ieşit din râu, scuturându-şi trupul ud, dintr-o dată cerurile se întredeschiseră şi un porumbel, care putea foarte bine să fie o raţă, coborî din înalt şi se aşeză pe umărul lui, iar Ioan auzi zburătoarea pronunţând clar următoarele cuvinte: „Acesta este fiul meu iubit, întru care am binevoit”. (Matei, cap. III, versetele 13-17).

Ioan Precursorul îl botează pe vărul lui, Iisus. Din păcate, oamenii care au asistat la scenă n-au auzit aceste cuvinte. În caz contrar, s-ar fi convertit pe loc, fără îndoială. Or, botezul lui Isus, în ciuda acestei apariţii miraculoase a păsării Sfântul Duh nu a produs nicio convertire. Rezultă că Ioan a fost singurul martor al miracolului. Ceilalţi oameni, atunci când se înfăptuia miracolul, aveau ochii închişi şi urechile astupate.

Sfântul Iustin adaugă că, imediat după botezul lui Iisus, Iordanul s-a preschimbat întru-un râu de foc. (Dialog cu Tryphon, paragraf 88). Mie îmi place să cred că ceea ce curgea atunci pe râu era punci şi că cei de față au băut din belşug [n.tr.: punci (eng. „punch”) = băutură făcută dintr-un amestec de rom sau alte băuturi alcoolice, cu zahăr, lămâie, portocale etc. și diverse mirodenii].