CAPITOLUL 22 – În care Ioan Botezătorul își creează singur probleme

Să nu vă imaginaţi câtuși de puțin că, de data aceasta, Cuvântul şi-a stabilit reşedinţa la Ierusalim. Iisus al nostru nu era un om așezat; el nu putea rămâne într-un loc. Adăugați la aceasta faptul că, după busculada vânzătorilor din Templu, aerul din Ierusalim nu era tocmai respirabil pentru el şi discipolii lui. Îşi reluă deci vagabondajul prin Iudeea. Unde s-a dus el? Nu ştim. Comentatorii catolici presupun că spre granițele Idumeei, și se străduiesc să aducă dovezi în acest sens. Nu-i contrazicem pentru un lucru atât de mărunt. În orice caz, el nu s-a mai plimbat nici pe vârful dealurilor, nici pe în pământurile aride; căci Evanghelia ne informează că, după acest Paşte, Iisus s-a apucat să boteze la fel ca sfântul Ioan.

Fiul lui Zaharia ar fi putut să vadă în asta o concurenţa neloială; dar el avea un suflet bun. Nu același lucru se poate spune despre discipolii lui Ioan Botezătorul. Între timp, mâncătorul de lăcuste reușise să adune în jurul lui câțiva fanatici care-i împărtăşeau ideile bizare. Aceştia se considerau de meserie pontifi şi cufundau lumea în râu cu o totală seriozitate. Ei se gândiră, nu fără o oarecare logică, la faptul că maestrul lor era cel care inventase ceremonia hârdăului de apă pe cap şi când aflară că Iisus avea și el această pasiune, îl acuzară de plagiat. Se duseră deci la Ioan Botezătorul şi-l puseră la curent:

– Șefu’, am aflat ceva despre tipul ăla mare, șaten, pe care l-ai botezat pe vremea în care exersai pe malurile Iordanului.

– Foarte bine, prieteni, ce-i cu el?

– E un plagiator. Se pare că în prezent ne copiază. S-a apucat să boteze ca şi cum ar fi făcut lucrul ăsta toată viaţa, şi, cel mai supărător în toată povestea e că toată lumea se duce la el.

Simţiţi nemulțumirea din această plângere? Ioan Botezătorul şi discipolii lui ar fi trebuit să renunţe să lucreze gratuit. O concurenţă se stabilise la câțiva pași de mica lor afacere; iar discipolii se arătau răniţi în amorul propriu de acest lucru. Puneţi-vă puţin în pielea lor! Meseria asta devenise ceva bun, şi iată că un șmecher venise să le strice ploile. Erau furioși. Ioan al nostru – calm ca orice Botezător, e cazul s-o spunem – le ascultă plângerile. Ridică din umeri şi răspunse discipolilor:

– Soarele străluceşte pentru toată lumea, iar concurenţa este sufletul comerţului. Omul nu poate să aibă nimic dacă nu a fost primit mai întâi din cer. Prieteni, trebuie să privim lucrurile într-un sens mai larg, ce naiba! V-am spus tot timpul că eu nu sunt Hristos şi că am fost doar trimis să-l anunţ.

– Dar tu eşti cel care a avut ideea găleții de apă, răspunseră ceilalţi; Hristos ar fi putut foarte bine să nu te copieze şi astfel să ne aducă pagube.

Ioan ridică iar din umeri.

– Mă faceţi să râd, zise el. Aveţi bunătatea și ascultaţi această comparaţie: Soţ este acela căruia îi aparţine soţia, adevărat? Or, când un individ asistă la căsătoria prietenului lui, el e pătruns de bucurie văzând fericirea prietenul lui care, se căsătoreşte. Tot așa sunt și eu pătruns de bucurie să aflu că vărul meu, Iisus, e fericit să boteze. În loc să fiu invidios pe fericirea lui, eu mă bucur. După asta se recunosc adevăraţii prieteni! Iisus creşte cu fiecare zi, în timp ce eu, treptat, scad. Trăiască vărul meu!

Și, cum discipolii nu păreau convinşi de acest raţionament, fiul lui Zaharia adăugă:

– Vedeţi voi, mieluşeii mei, noi venim din pământ, în timp ce vărul meu vine din cer. Prin urmare, e clar că e mai presus de noi!

Discipolii zâmbeau.

– Nu râdeţi așa, c-o să reușiți să mă enervați! strigă Ioan Botezătorul. Iisus este fiul porumbelului, şi porumbelul este Dumnezeu. Și nu fără motiv a adus porumbelul pe lume un fiu. Dumnezeu îşi iubeşte fiii, corect? Aşadar, vă sfătuiesc să nu-l tracasaţi pe Iisus, având în vedere că cel ce crede în fiul lui Dumnezeu va avea viaţă veşnică, și dimpotrivă, cel ce nu crede va atrage asupra lui mânia lui Dumnezeu. Aşa că… valea!

De data acesta, discipolii se gândiră că e inutil să insiste. Aveau părerea lor proprie despre ideile Botezătorului, dar nu-și contraziseră maestrul. Când lui Ioan Botezătorul îi intra ceva în cap, așa rămânea. Adevărul e că omul nostru nu se formaliză de faptul că Iisus îl imita. Continuă, aşadar, să verse hârdaie de apă în capetele oamenilor, şi chiar mai puse o coardă la arcul lui: se făcu orator politic şi începu să critice guvernul.

Tetrarhul Galileei era, după cum am mai spus, Irod Antipa, fiul lui Irod cel Mare. Acest Antipa, născut dintr-o samariteancă pe nume Malthace, a patra soție a bătrânului Irod, avea un frate, Filip, tetrarh în Batanea, Trachonitis şi Gaulanitis. Filip îi datora lumina zilei lui Mariamne, fiica unui mare preot, a treia soție a lui Irod cel Mare. El se căsătorise cu una din nepoatele sale, frumoasa Irodiada, o tânără, foarte impunătoare şi pătimaşă. Antipa, aflându-se într-o bună zi la curtea fratelui Filip, se îndrăgosti de Irodiada, care, fiindu-i cumnată, îi era în același timp și nepoată. Mult timp își înăbuși această pasiune. Dar până la urmă nu-i mai putu rezista. Îi invită la masă pe fratele Filip şi pe soția lui, oferindu-le un festin somptuos; cu alte cuvinte, făcu gestul cel mai binevoitor din lume. Filip îşi zicea în sinea lui:

– Curios! E al naibii de amabil astăzi fratele meu, Antipa. Bineînţeles, are ceva să-mi ceară. Fără îndoială, pune la cale un război cu un prinţ vecin, şi-o să-mi solicite imediat, între pară şi brânză, să mă aliez cu el. Mârșavul de Antipa! Ce viclean e! Ghinionul lui e că i-am ghicit jocul. Puțin îmi pasă. N-am de gând să fac nimic din toate astea.

Antipa însă nu se gândea la niciun război. Pentru a face onorurile casei invitaţilor săi, Antipa îşi plasase soția alături de fratele lui, în timp ce Irodiada fu aşezată lângă el. Felurile de mâncare apetisante se succedau și, în tot acest timp, Antipa își împingea genunchiul spre Irodiada, în timp ce Filip, fără să bănuiască ceva, îi turna de băut cumnatei sale. În sfârșit, fu servit și desertul.

– Filip, zise tetrarhul Galileei, am ceva să-ţi spun între patru ochi. Iată-ne și-aici! gândi Filip.

Şi adăugă cu voce tare, pe un ton înțelegător:

– Da? Ei bine, spune, dragul meu Antipa!

– Nu, nu acum, după cină.

– Fie, cum doreşti.

– Filip, ceea ce am eu să-ți comunic nu poate fi spus în faţa acestor doamne.

– Ia te uită! exclamă tetrarhul Bataneei, care pe moment fu surprins.

Aşadar, nu era vorba de o alianţă într-un război iminent. Ce-ar putea să însemne aerul ăsta misterios al fratelui Antipa? Cele două soţii nu trebuiau să audă ce urma să-i spună; prin urmare era vorba de ceva foarte delicat. Puternic intrigat, Filip îşi înghiţi desertul din câteva îmbucături şi, fără să se mai șteargă la gură de prăjitură, se ridică de la masă. Antipa făcu la fel.

Cei doi fraţi se luară de braţ şi merseră în grădină, sub o pergolă.

– Despre ce-i vorba, deci? întrebă Filip.

– Dragul meu, nu mai pot s-o văd în ochi pe soția mea, m-am săturat de ea până peste cap și o s-o repudiez.

– Acum înţeleg de ce n-ai putut să mi te destăinui mai devreme, la masă… Totuşi, Antipa, soția ta nu-i rea deloc, e chiar frumușică.

– Posibil, dar n-o mai iubesc și… iubesc o alta.

– Aici se complică lucrurile… Repudiaz-o pe soția ta, din moment ce n-o mai iubești, şi însoară-te cu cea pe care-o iubești. Numai că, știi și tu, socrul tău, Aretas, e un om incomod: e puternic, e regele Arabiei şi comandă trupe numeroase. Cu siguranţă n-o să-i pice bine vestea şi o să-ţi declare război.

– Așa e! Dar o iubesc atât de mult pe cea pe care o iubesc!!!

– Bietul meu frate, iată-te prins în mrejele ei! Sincer, te deplâng… Cunoști, doar, Antipa, afecţiunea mea pentru tine. Ei bine, contează pe mine. Dacă socrul tău îţi invadează teritoriul, o să-ți vin în ajutor, îţi promit.

– Mulţumesc, Filip.

– Așa că, însoară-te din nou. Mă inviți la nuntă, nu?

– Filip, o să-ți spun tot… Vreau, desigur, s-o repudiez pe soţia mea, dar nu pot să mă căsătoresc cu cea pe care o iubesc.

– De ce?

– La naiba, pentru că-i măritată.

– Atunci răpește-o!

– Ce bine judeci! Numai că există situaţii pe care un bărbat e obligat să le respecte. Presupun că dacă te-ai îndrăgosti de soția unuia dintre cei mai buni prieteni ai tăi, nu te-ai duce la ea s-o seduci, ce dracu!

– Într-adevăr, în cazul acesta, pe legea mea, ar fi foarte jenant!

– Dar dacă prietenul ar fi înțelegător, dacă el i-ar fi atât de devotat îndrăgostitului, încât să-i cedeze soția, totul ar merge ca pe roate, nu?

– Ei bine, încercă Antipa. Du-te la acest prieten al tău şi deschide-ţi sincer inima în faţa lui.

– O să mă trimită la plimbare.

– Cine ştie? Nu toată lumea iubește la nebunie, ca tine, bietul meu Antipa. Știu eu unul pentru care nevasta nu-i decât o mobilă… şi încă o mobilă fără prea mare utilitate.

Antipa scoase un suspin; apoi, devenind mai ferm:

– Filip, făcu el, îmi dai curaj. Ți-am promis c-o să-ți spun tot, aşa că o s-o fac…

– O cunosc pe cea pe care o iubești?

– Da.

– Crezi că pot să-ți fiu de folos în negocierile privind această chestiune?

– Da.

– Atunci spune-mi numele soţului, şi, dacă face parte din categoria despre care ți-am vorbit, mă angajez să-l conving că n-are altă soluție decât să divorţeze de soția lui, ca să-ţi facă pe plac.

– Filip… dragul meu Filip…

– Ce mai e? – E… e că…

– La naiba! Hai, spune!

– Vrei să-ți spun? Ei bine, acel soţ eşti tu.

– Aaa, așa deci! O iubeşti pe Irodiada?

– Dacă o iubesc? O ador, o idolatrizez! Vezuviul s-a mutat de la Napoli în pieptul meu!

Și zicând asta, își trase un pumn zdravăn în stomac. Pe moment, Filip se zăpăci, dar după ce momentul de surpriză trecu, izbucni într-un hohot de râs.

– Să fiu al naibii dacă m-așteptam la așa ceva! exclamă el. O iubeşti pe nevastă-mea şi mie nu-mi spui nimic?

– Ce vrei, Filip? Există cazuri în care nu te poți sui pe acoperiș să-ți strigi dragostea în gura mare.

– Da, asta merge la pisici… Pe scurt, eşti îndrăgostit. Pe de-o parte, vrei să repudiezi, iar pe de alta, vrei să mă vezi divorțat… O ultimă întrebare: soția mea te iubeşte ?

– Pe onoarea mea!… îţi jur că… ştii… nici cea mai mică pată în contractul tău de…

– Cuvântul tău îmi ajunge… Ei bine… Antipa, dragul meu Antipa, din moment ce-o iubeşti pe Irodiada, care ne este nepoată la amândoi, ţi-o cedez, divorţez, ia-o de soție.

– Nu îndrăzneam să-ţi cer asta.

– Vai ce pueril ești!

Şi cei doi fraţi se îmbrăţişară cu dragoste.

Una căreia această soluție îi fu pe plac fu Irodiada; însă fiica regelui Arabiei nu fu deloc încântată. Își ascunse umilința sub masca demnităţii şi, fără să mai aştepte ca repudierea lui Irod Antipa să fie înscrisă în jurnalul oficial al regatului, se retrase în fortăreaţa Machaerus, situată pe unul din munţii care mărginesc la răsărit Marea Moartă. Cât despre Filip el îşi ţinu promisiunea: avu loc un divorţ amiabil şi Antipa se căsători solemn cu Irodiada. Fostul soţ participă la nuntă, şi se poate chiar crede că semnă ca martor – dacă în acea epocă existau martori care semnau.

Pe scurt, Filip se comportă faţă de Antipa ca cel mai bun dintre fraţi, iar Antipa nu ştia cum să-i arate mai bine recunoştinţa lui.

În mijlocul momentelor de dragoste îi spunea Irodiadei:

– Orice ar fi, un altul n-ar fi privit lucrurile la fel… Filip are clasă! Şi o strângea pe Irodiada la piept.

– Întotdeauna a fost bun cu mine, adăuga frumoasa. Generozității lui îi datorăm fericirea de-acum.

Și-și punea drăgăstos capul pe umărul lui Antipa. Şi amândoi murmurau, unindu-și buzele:

– Fie ca Dumnezeu să-l ţină multe zile pe acest minunat Filip!

Dar iată că exista era un domn pe care acest aranjament fratern îl exaspera în cel mai înalt grad: Ioan Botezătorul. Călătorilor care veneau în deşertul lui pentru a li se vărsa găleți de apă în cap, Ioan le împărtășea părerea lui privind comportamentul lui Irod.

– Blasfemie! urla el. E scandalos! Acest rege e de două ori incestuos. Noua lui nevastă îi este în acelaşi timp nepoată şi cumnată. Infamie! Infamie!

– Pardon, obiectau unii. Referitor la prima parte, asta nu-i prima căsătorie din lume dintre un unchi şi o nepoată şi nu-i nimic de reproşat în faptul că unchiul Filip s-a căsătorit cu Irodiada. Cât despre partea cu cumnata, din moment ce Filip a divorțat de bună voie și după lege, ce te supără?

– Ce mă supără? Mă ofensează!

– Totuși, viaţa privată a oamenilor nu te priveşte.

– Ba mă priveşte!… N-am de gând să las ca această uniune, care-mi displace, să dureze prea mult.

– Și ce-o să faci ca să-i pui capăt?

– O să strig de dimineaţă până seara şi de seară până dimineaţa că nu-i nimic de capul lui Irod şi că Irodiada nu valorează mai mult decât el.

– N-o să rezolvi nimic în felul ăsta. Doar nu-ți închipui că din cauza strigătelor tale de indignare, regele o să-şi ia înapoi fosta soţie, pe care a repudiat-o după toate legile.

– Fie ce o fi, eu o să strig oricum.

– O să râdă lumea de tine, iar până la urmă, Irod o să se supere rău, şi o să sfârșești în arest.

– N-o să îndrăznească!

– Ţine cont, totuşi, de ce ți-am spus!

Ioan Botezătorul nu vru să asculte niciunul din sfaturile înțelepte care i se dădură. Mergea ca un portar bătrân, şi în timp ce mergea, urla în dreapta și-n stânga împotriva tetrarhului.

La început, Irod îl găsi nostim pe acest vânzător de găleți de apă care se preocupa să-i critice comportamentul. După un timp, declară că-l va soma pe Ioan Botezătorul să-l lase în pace, somația fiind adusă la cunoștință iluminatului de la apa Iordanului. Dar acesta nu se îngrijoră deloc! După mai multe avertismente, Irod trecu la ordine severe. Poliţia se prezentă la Ioan Botezătorul:

– Atâta timp cât te vei mulţumi doar să faci duşuri oamenilor, te vom lăsa în pace, zise şeful. Fariseii au raportat că eşti complet dus cu capul. De aceea, îţi tolerăm fanteziile religioase inofensive. Însă astăzi ai devenit un nebun periculos. Înjuri zilnic stăpânirea. Spui că predici religia; or, oamenii Bisericii spun că autorităţii i se datorează respect. De fapt, eşti în contradicţie cu tine însuţi, ceea ce arată că eşti mai nebun ca niciodată. Pentru că acest fapt durează de prea mult timp, avem onoarea să te arestăm.

Îl înșfăcară, deci, pe botezător, îi luară hârdăul şi-i sigilară coliba. După care, îl închiseră în fortăreaţa din Machaerus, unde se refugiase prima soţie a lui Antipa. Numai că soţia repudiată trăia aici în toată libertatea, în timp ce Ioan Botezătorul fu pus în spatele unor gratii groase şi a unor zăvoare solide. Situația nu era tocmai veselă, mai ales pentru un locuitor al deşertului și un amator de orizonturi largi. În loc să-l calmeze, această încarcerare îl scotea din minți şi, când o rândunică coborî de pe un crenel pentru a se avânta în spațiu, Ioan Botezătorul, agitându-şi mâinile printre gratiile de la fereastră, îi strigă ca un turbat:

Ioan Botezătorul– Rândunică dragă, du-te şi spune-i lui Irod c-a pierdut stima mea şi că asta îi va aduce ghinion!