CAPITOLUL 19 – Cum se comportă un dumnezeu la o nuntă

După ce reuni în felul acesta elementele bandei, şeful porni la drum. Însoţit de cei cinci locotenenţi ai săi, el se îndreptă mai întâi spre Nazaret. Călătorind fără bagaje sau animale de povară, poposiră prima noapte probabil la Sichem, în a doua la El-Gannim, şi de acolo, traversând câmpia Esdrelon, ajunseră la insignifiantul sătuc unde se afla familia sa. Să nu uităm că vagabonzii noştri n-aveau nicio lețcaie: toţi șase îşi abandonaseră meseriile, neprofitabile fără îndoială, dar onorabile, propunându-şi să trăiască de-acum încolo pe spinarea neghiobilor. În drumul lor, n-avem nicio îndoială, multe cotețe își aduseră contribuția, și multe livezi le asigurară desertul la mesele lor boeme. Contau poate și pe generozitatea prietenilor din Nazaret, dar când ajunseră acolo, întreaga familie a lui Iisus era la o nuntă, în apropiere.

– Nu-i nimic, o să ne invităm singuri la nuntă, veni Hristos cu ideea.

Şi porniră către Cana, care era la doar o leghe de Nazaret. Era vorba de nişte meşteşugari umili, care-şi căsătoreau fiica. În Iudeea, căsătoria era cel mai mare eveniment al existenţei şi, chiar şi în familiile sărace, se celebra cu un anumit fast. Când ajunse Iisus, însoțit de cei cinci tovarăşi de vagabondaj, nunta era în toi. Ceremoniile care se fac de obicei la o nuntă se terminaseră, nemairămânând decât ospăţul. Acest festin nupțial dura adesea mai multe zile. Nu trebuie să mai spunem că tocmai acest ospăţ era partea esențială pentru banda noastră de profitori, așa că nu-și puseră problema c-ar fi ajuns prea târziu. Nimeriră în mijlocul petrecerii, când tocmai se sfârșise procesiunea logodnicilor. Era într-o miercuri, zi consacrată căsătoriei domnişoarelor; pentru văduvele care se remăritau era desemnată ziua de joi.

Iată cum se petreceau lucrurile:

Soţia se pregătea cu atenţie pentru ziua cea mare. În ajun, ea făcea o baie – ceea ce, uneori, pentru frumoasă era o noutate – o baie parfumată. Apoi, se împodobea cu toate bijuterii şi ornamentele ei, printre care o centură șmecheră de jad, prinsă solid, pe care doar soţul avea dreptul s-o desfacă. La urmă îşi punea pe frunte o coroană de mirt şi se acoperea din cap până în picioare cu un văl imens. Împopoțonată astfel, tânăra fată aştepta sosirea alaiului. Lângă ea se aflau zece fecioare care u rmau s-o conducă, cu o lampă în mână. La o oră târzie, răsuna și strigătul convenit: „Iată, iată soţul! Ieşi înaintea lui!” Aveau grijă să aleagă o noapte frumoasă, ceea ce nu era greu, având în vedere că timpul frumos era ceva frecvent în Asia Mică. Procesiunea înainta, având în faţă o trupă de cântăreţi care îşi amestecau vocile cu sunetele flautelor şi ale tamburinelor. În spatele lor venea soţul, îmbrăcat în haina lui de gală, cu fruntea prinsă într-un turban aurit, înconjurat de ghirlande de mirt şi trandafiri. Alături de el, zece prieteni ţineau în mână ramuri de palmier. Îl însoțeau părinţii, ducând torţe aprinse, și toate domnişoarele din cartier îi salutau cu aclamații:

– Uite-l pe Eleazar, care se căsătoreşte astăzi!

– O ia pe micuţa Noemi, nu-i aşa?

– Te cred și eu! Fata lui moș Samuel. S-au cunoscut la un bal, la grasa Rebeca, în pădurea de ricin.

– Şi ia uite la Noemi! Cu voalul ăla enorm, fără nicio crăpătură, să-i vezi măcar vârful nasului.

– O roşcată nici bună nici rea, cu o gură de ai tot timpul impresia c-ar vrea să înghită luna. O nebunatică…

– S-ar zice că-şi iubeşte viitorul soț… Nu sunt nici opt zile de când au fost surprinşi giugiulindu-se lângă mlaștina cu lipitori.

– Pungașul de Eleazar, ce bucuros e! Uitaţi-vă, holbează ochii ca un pește fript.

Odată procesiunea terminată, soţul, urmat de însoțitorii săi, înainta spre tânăra fată şi, luând-o de mână, o aducea în pragul casei. Acolo primea de la socrul lui o piatră mare, plată, pe care era scrisă suma zestrei – atunci când exista o zestre. Apoi, alaiul îşi relua marşul spre locul ospăţului. Am mai spus că nunta dura mai multe zile, ca în Bretania. Mesele de seară urmau după mesele de prânz, iar cinele urmau după mesele de seară. Oamenii se ghiftuia de le pocneau burţile şi, între mese, se veseleau cu ghicitori şi alte jocuri de spirit. Așa se petreceau lucrurile, nu inventez nimic. „O săptămână întreagă, chiar două uneori, petreceau în această veselie”. (Tobias, cap. VIII, vers. 23). De asemenea, pentru a modera excesul de plăceri şi a întoarce spiritele la gânduri mai profunde, era obiceiul să se spargă din când în când paharul logodnicilor. Acest obicei al spargerii paharului se continuă şi în zilele noastre la căsătoriile israelite. Exista și momentul când toți mesenii îşi acoperea capul cu batista sau cu șervetul şi începeau să scoată sunete lugubre.

Tocmai se deschisese șirul de ospeţe când apăru şi banda noastră de pierde-vară. Se instalară fără mofturi în mijlocul invitaţilor şi, în veselia generală, stăpânul casei nu se mai gândi să le facă vreun afront. Maria încercă cu greu să-i adreseze lui Iisus o dojană maternă. Ticălosul, care nu strălucea prin respect filial şi nici prin politeţe, îi răspunse cu impertinenţă:

– „Femeie, ce avem noi doi în comun?”

Aceste cuvinte mai mult decât grosolane sunt raportate de Evanghelie cu sânge rece (Ioan, cap. II, v. 4) ca şi cum ar fi vorba de o replică naturală, dată de un fiu mamei lui. Notați că aceste vorbe nu sunt numai cele ale unui mitocan, ci și cele ale unui prost notoriu. Iisus ar fi putut să-i spună lui Iosif, dacă ar fi fost acolo: „Noi doi n-avem nimic în comun”, dar mamei lui? Ce glumă ineptă! Fac un apel la toţi taţii şi toate mamele: nu-i aşa că replica asta merită o pereche de scatoalce? O singură scuză poate pleda în favoarea lui Iisus: aceea că trebuie să fi înghiţit cam prea multe aperitive înainte să intre în sala de banchet, şi prin urmare avea creierul cam încins. În fine, Maria era neputincioasă, ca multe mame. Se mulţumi să se întoarcă spre gazdă şi slugile ei şi să le spună:

– Lăsaţi, nu-l contraziceţi…

Întreaga suită sfântă se instală deci la masa invitaţilor. Andrei, Simon, micul Ioan, Filip şi Bartolomeu, pe care nimeni nu-i văzuse niciodată şi care nu primiseră vreo scrisoare de invitaţie la nuntă, se aşezară tacticos în mijlocul nuntaşilor. Cu bădărani de asemenea forţă, ne gândim că sticlele se goleau repede. După un timp, toată lumea cerea vin. Iisus, care avea gâtul uscat, ca toţi ceilalţi, simţi nevoia să-și pună la bătaie atotputernicia: se hotărî să profite de divinitatea lui pentru a face o minune, pe care, la urma urmei, le-o datora celor de față.

Erau acolo 6 vase de piatră, care se umpleau cu apă la terminarea mesei, pentru ca oaspeţii să-şi spele mâinile. Hristos chemă slugile şi le zise:

– Umpleţi vasele cu apă. Şi slugile umplură vasele cu apă până la vârf.

– Acum, continuă Iisus, scoateți din vase şi duceţi tuturor să bea. Servitorii îl ascultară din nou.

Minune! Apa se transformase în vin, într-un vin rafinat, vă rog… Socrul crezu că rândul de băutură venea din partea ginerelui său, care voia să le pregătească invitaţilor o surpriză. Îi spuse deci:

– Complimentele mele! Nu ești ca alţii, care servesc mai întâi vinul cel bun şi apoi, când fiecare oaspete îşi deschide buzunarul, servesc un vin de mâna a doua, de care nimeni nu-şi mai dă seama. Tu ne-ai oferit vinul bun mai întâi; şi acum ne oferi unul şi mai bun. E bine, prietene, e perfect. Ai toată stima mea.

Dar proaspătul soţ ținuse bine socoteala sticlelor lui. El îi fu recunoscător tâmplarului vagabond care, fabricând subit vin bun din apă chioară, îşi plătea partea lui şi a tovarăşilor lui intruşi. Dacă mai înainte Iisus nu fusese văzut cu ochi buni, acum deveni eroul petrecerii. Profită de acesta pentru a fi aplaudat într-un cântecel compus de el, care a fost păstrat de sfântul Augustin (Epistola 236, către episcopul Ceretius). Acest cântecel nu era probabil foarte potrivit, având în vedere prezenţa miresei, al cărei soţ se pregătea să desfacă centura. Dar în sfârşi, facem ce putem, chiar dacă e vorba de un Mesia. Iată cântecul (pe melodie necunoscută):

Sunt lampa pentru voi cei care mă vedeţi,
Sunt uşa pentru voi cei care bateți;
Voi cei care vedeţi ce fac eu, nu spuneți
Vreau să desfac şi vreau să fiu desfăcut;
Vreau să împodobesc şi vreau să fiu împodobit;
Vreau să zămislesc şi vreau să fiu zămislit,
Vreau să cânt, dansați toți de bucurie.

Asta era poezia epocii. În asemenea condiţii, înţelegeţi că seara s-a terminat în mare veselie. Datorită lui Iisus, vinuri din cele mai bune colecţii curgeau în valuri. Toată lumea bea de stingea şi era bucuroasă de această mică orgie. Prima minune a lui Hristos fu deci o minune de beţiv.