CAPITOLUL 17 – În care diavolul îşi pune în cap să-l ispitească pe Dumnezeu

Nimic nu-i mai molipsitor decât nebunia. Ioan Botezătorul avea mania deşertului; Iisus, odată botezat, a avut-o la rândul lui. Ioan nu se hrănea decât cu lăcuste afumate; Iisus hotărî să facă ceva mai tare decât asta. Pe malul Ierihonului era un teren întins, întru totul asemănător celui în care îşi stabilise domiciliul Ioan. Acolo se duse Unsul. Își stabili reşedinţa pe un deal plin de grote, numit de atunci Muntele Patruzecimii, fiul Mariei rămânând acolo 40 de zile. În acest deşert nu era nici măcar o lăcustă de pus în gură. Nu era nimic acolo, absolut nimic, dacă nu punem la socoteală animalele de pradă. Profeţii au descris acest teritoriu pustiu: „Leii şi leoparzii se plimbau, ieşind din mărăcinișurile Ierihonului. Muntele răsuna zi şi noapte de strigătul înfiorător al şacalilor”. (Ieremia, cap. XLIX, vers. 19; cap. L, vers. 44; Zaharia, cap. IX, vers. 3.). În mijlocul acestor carnivore și-a petrecut Iisus cele 40 de zile de izolare. Compania acestor animale sălbatice este constatată și de evanghelistul Marcu. (cap. I, vers. 13).

Mai avansat decât Ioan în perfecţiune, deoarece era Dumnezeu, Iisus nu se hrăni deloc în timpul acestei lungi șederi. E corect să spunem că, din moment ce era chiar Dumnezeu, Hristos nu avea vreun mare merit în faptul că renunţa în totalitate la hrană. Ceea ce este mai miraculos, de exemplu, este că şacalii, leii şi leoparzii nu și-au oferit un mușchiuleț din Domnul. Căci, la urma urmei, din moment ce nici ei nu aveau nimic să mănânce, trebuie că erau foarte interesați de orice carne umană care avea fantezia să vină să le exploreze bârlogurile. Este adevărat și că divinul, fiind atotputernic, putea, cu ușurință, în timpul liber să se facă nevăzut, de îndată ce animalele feroce îşi imaginau că pot să-şi înfigă dinţii în Cuvântul său făcut trup. „Şi îngerii îl serveau”, adaugă evanghelistul Marcu. Ne întrebăm cu ce, din moment ce Iisus Hristos se supusese unui post total. Evident, serafimii nu-i aduceau cotlete cu mere pe o tavă de argint. Care era, deci, serviciul îngerilor faţă de Iisus? – Ah! știu: îi lustruiau încălțările.

În aceste condiții, diavolul, marele Satana, avu o idee bizară: hotărî să meargă să-l ispitească pe Hristos. Acest mare nerod de Satan era atât de contrariat de naşterea acestui Mesia, venit pe lume pentru a răscumpăra crima îngrozitoare a mărului, încât nu-i trecu prin cap niciun minut următorul raţionament: Dacă cineva este impecabil, este sigur Dumnezeu; este absolut imposibil ca Dumnezeu să se lase convins să comită un păcat. O să-mi pierd deci prosteşte timpul cu ispita mea absurdă. Dar Satana dimpotrivă, uită să-şi spună acest lucru şi pleacă plin de speranţă. – Ah, ce distractiv ar fi, gândea el, dacă aș reuşi să introduc un păcat de moarte în conştiinţa lui Iisus! Bunul Dumnezeu în infern! Ce noroc neaşteptat! Pentru lovitura asta, o să-mi ațâț bine focul în rotisor! Şi ispititorul se îndreptă în pas zglobiu spre deşertul Ierihonului.

Era în a 40-a zi a postului Iisus. În ciuda tuturor avantajelor divinităţii sale, fiului Mariei începuse să i se facă foame. Timp de 40 de zile consecutiv nu resimțise nici cea mai mică dorință de a mânca. Dar, la capătul acestui interval, stomacul lui începuse să ceară un pic de mâncare. Evanghelia însăși o spune: „Va rămâne în deşert 40 de zile, şi nu va mânca nimic în acest timp, şi atunci când aceste zile vor fi trecute, lui îi va fi foame”. (Luca, cap. IV, vers. 2). Satana se prezentă, aşadar, la el şi-şi făcu politicos plecăciunea, ca un diavol binecrescut.

– Eşti bun de tot, insinuă el, că nu încerci în vreun fel să-ți calmezi junghiurile stomacului. Ai acolo, în faţa ta, pietre, şi nu le mănânci! Câtă naivitate!

Iisus ridică din umeri.

– Nu glumesc, continuă diavolul: eşti sau nu Fiul lui Dumnezeu? Dacă tu eşti acela, n-ai decât să comanzi pietrelor astea să devină pâini, şi ele își vor face o datorie din a deveni acest lucru.

Așa fu prima ispită. Să presupunem un moment că Iisus ar fi urmat sfatul lui Satana. Eu nu prea văd unde ar fi fost păcatul mortal comis. Să fabrici pâine printr-un miracol nu este un act demn de infern. Câți sfinţi, la rândul lor, n-au fost canonizaţi de către papi pentru că ar fi executat așa-zise tururi de prestidigitaţie de acest gen! Iisus nu trebuia el însuşi, un pic mai târziu, să realizeze, în mai multe rânduri, minuni asemănătoare? Tot păcatul ar fi putut consta în întreruperea postului la care Iisus se supusese, în virtutea deciziilor lui tata Iehova; dar, în acest moment, postul sigur se terminase, din moment ce, începând din acea zi Iisus începu să mănânce. Hristos nu aplecă urechea la ispita lui Satan. El îi răspunse:

– N-am nicio nevoie să transform aceste pietre în pâine. Omul nu trăieşte doar cu pâine, ci şi cu orice cuvânt care ies din gura lui Dumnezeu.

Satana nu găsi nimic de răspuns la aceasta, ceea ce dovedeşte că cuvântul lui Dumnezeu este o mâncare foarte hrănitoare. Dacă aş fi fost bucătarul unui episcop, când mi-ar fi spus să-i servesc o omletă cu trufe, i-aş fi citit din Biblie; aş fi fost curios să văd cum reacționează. Diavolul nu a avut, deci, nicio obiecţie. Mai avea două corzi la arc. Îl luă cu grijă în braţe pe Iisus, care se lăsă dus, şi-l transportă prin aer până la unul dintre vârfurile Templului din Ierusalim. Teologii cred că acesta era vârful porticului lui Solomon, care mărginea torentul Chedronului [n.tr.: Chedron este o albie de torente situată în estul Ierusalimului, între Oraşul Sfânt şi Muntele Măslinilor]. Acoperişul acestei galerii înălțate se continua în afară, de-a lungul Templului. Apoi, diavolul, arătând spre mulţimea care umplea parvizele, îi sugeră lui Iisus să facă câteva gesturi prin care să iasă în evidență [n.tr.: parviz = piaţă sau curte situată în faţa intrării principale a unui edificiu religios].

– Iată o înălţime frumoasă, nu-i așa? spuse el. E momentul să te arăţi, voinice. Aruncă-te în jos. Știi că nu rişti să-ți rupi coastele, pentru că îngerii veghează asupra ta şi te vor purta pe brațele lor, ca nu cumva picioarele tale să se lovească de vreo piatră.

Această a doua ispită, ca și prima, nu-l făcu pe Iisus să comită vreo acţiune interzisă de Dumnezeu. El respinse din nou propunerile lui Satana prin aceste cuvinte simple:

– Este scris undeva: „Nu-l mai ispitiţi pe Domnul Dumnezeul vostru”.

Atunci, demonul, apucându-l din nou pe Domnul Dumnezeu lui, îl transportă înapoi prin spaţiu, zburând cât de sus putu. În cele din urmă, îl aşeză pe vârful unui munte foarte înalt.

Diavolul îl ispitește și îl transportă pe bunul Dumnezeu-Fiul „De pe acest munte, afirmă Evanghelia, se vedeau toate regatele pământului”. Oricât de înalt ar fi fost acest vârf muntos, ne e greu să ne explicăm cum ar fi putut el să ofere o privelişte care să cuprindă întregul pământ, care este rotund. Dar să trecem peste acest amănunt. Satana îi arătă lui Iisus toate regatele lumii şi gloria aferentă fiecăruia.

– Nu-i așa că-s frumoase? exclamă el. Ei bine, aceste imperii imense sunt proprietatea mea, sunt ale mele. Le împart cui am eu chef. Vrei unul, două, trei, patru? Le vrei pe toate? Sunt gata să ţi le dau, dar cu o condiţie: tu, care eşti dumnezeul meu, să te pleci în faţa mea şi să mă adori pe mine, care sunt diavolul.

La această ofertă, Iisus ar fi trebuit răspundă printr-o izbucnire în râs, căci era evident că în acel moment diavolul părea că nu-i în toate minţile. Totuși, el, Hristos, care până atunci se lăsase la discreția lui și-i permisese să-l poarte prin aer pe brațele lui infernale, de această dată protestă şi-i spuse, pe un ton arţăgos:

– Destul, Satana, piei din fața mea! Hai, repejor! Să nu încurcăm rolurile, bătrâne; tu eşti cel care trebuie să mă venereze şi să mă servească. Aşadar, termină cu glumele. Vade retro! [n.tr.: „Vade retro, Satana!” = „Retrage-te, Satana!”

Cuvintele lui Iisus, ce se regăsesc în Evanghelia lui Matei și a lui Marcu; se folosesc pentru a respinge o persoană ale cărei propuneri sunt inacceptabile]. Diavolului nu așteptă ca stăpânul lui să-i mai spună o dată şi, tulind-o fără să spună un cuvânt, se prăbuşi în abisuri, foarte umilit de nereuşita tentativei lui. [n.a.: Pentru tot ce este legat de ispitirea lui Iisus și pentru a vă convinge că am urmărit textul sacru, citiți în următoarele Evanghelii: Matei, cap. IV, vers. 1-11; Marcu, cap. 1, vers. 12-13; Luca, cap. IV, vers. 1-13].