CAPITOLUL 13 – Iisus în Egipt
Distanţa dintre Bethleem şi Heliopolis (oraşul din Egipt care, potrivit legendei creştine, a fost refugiul sfintei familii) este de circa 400 de kilometri, ceea ce reprezintă 100 de leghe. [n.tr.: O leghe = distanţa pe care o persoană o poate parcurge, mergând sau călare, într-o oră; ea are dife rite valori, în funcţie de ţară; la francezi, lungimea unei leghe este de 4 km]. Adăugaţi faptul că, pentru a parcurge această distanţă apreciabilă, Iosif și Maria au trebuit să traverseze, în toată lărgimea lui, Deșertul Arabiei, un teren nisipos și pietros, lipsit de orice drum, unde era imposibil să nu te rătăceşti, dacă nu aveai la dispoziţie o busolă (sau, în lipsa acesteia, o stea mergătoare) şi veţi avea idee ce plăcere a fost pentru familia lui Iosif să fugă în Egipt.
Dar mămica-fecioară şi soţul ei nu se rătăciră deloc. Ei merseră pur și simplu drept înainte, ghidaţi din când în când de îngeri. Noaptea n-aveau nevoie de felinare, „corpul copilului divin răspândind în jurul lui o lumină vie”. Oare măgarul şutit din grajd n-a murit pe drum? Nu se ştie.
Potrivit sfântului Bonaventura, un părinte al Bisericii, Iosif şi Maria au avut, la un moment dat, mult mai mult decât acest amărât de echipaj: sfânta familie, zice el, călătorea într-un car magnific, tras de patru cai. [n.tr.: Istoriografia modernă îi numește „părinți ai Bisericii” pe autorii eclezias- tici și pe episcopii ale căror scrieri, acte și exemplu moral au contribuit la stabilirea și apărarea doctrinei creștine]. O pictură celebră, care se află în biserica Sfântul Nicolae, la Revel, a consacrat descrierea sfântului Bonaventura. Leouzon-Leduc, în lucrarea sa „Baltica”, ilustrează cum era alcătuit acest tablou religios: „Fecioara stă cu copilul Iisus într-o superbă trăsură cu patru cai. Sfântul Iosif, cu peruca pudrată, e pe capră, îndeplinind funcţia de vizitiu, în timp ce îngerii fâlfâie la portiere, protejând divinii călători de dogoarea soarelui. Pare un bogat nobil estonian ce revine pe pământurile sale”.
Evident, este vorba de o exagerare. Ceea ce este sigur, sau mai corect spus, general acceptat de Biserică, este că, la trecerea sfintei familii, minunile se înmulţeau, pentru a le face călătoria mai ușoară. Drumurile li se trasau singure şi, din păcate, dispăreau imediat ce familia lui Iosif nu mai avea nevoie de ele. Nisipul deşertului se transforma – temporar – în pământ fertil, în care răsăreau pe loc trandafiri de Ierihon. Fructele erau la tot pasul. Sfântul Iosif nu trebuia să se chinuiască să le culeagă: pomii se aplecau singuri. E de la sine înţeles că, în aceste condiţii, sfânta familie a străbătut ușor această sută de leghe. Mai știm că leii Arabiei, tigrii şi chiar dragonii (notaţi că pe vremea aceea existau dragoni) alergau în cete în faţa Domnului şi se prosternau în semn de respect pentru divinitatea lui.
Oraşul Heliopolis sau On, astăzi Matarieh, situat la 8 kilometri de Cairo, fu reşedinţa cuplului Iosif pe pământ egiptean. Nimeni nu ştie cu ce s-au ocupat binecuvântaţii emigranţi în timpul exilului lor. Indiciul cel mai clar din acest episod din viaţa lui Iisus e că în prezent există la Matarieh o mânăstire de călugări copţi, unde se li arată pelerinilor, contra cost, un maiestuos smochin sălbatic, căruia Fecioara i-a făcut onoarea de a se adăposti sub el, pentru a-l alăpta pe micuţ.
O să-mi spuneți poate că acest smochin sălbatic trebuie să fie foarte bătrân și foarte uscat. Deloc. El e mai verde ca oricând; în ciuda celor 1.900 de anișori ai lui, și-a păstrat toată vigoarea tinereţii. Există oameni neîncrezători care cer să vadă miracole pentru a se convinge? Să meargă la mânăstirea din Matarieh, să stea doar vreo două-trei sute de ani acolo şi să vină să-mi dea vești!
Un alt miracol, pe care toată lumea îl poate face fără a fi nevoie să meargă în Egipt, este miracolul curmalelor. Cumpăraţi de 5 centime curmale. Mâncaţi-le. Veţi observa că pe fiecare sâmbure al acestor fructe există un mic O. Ei bine, pe vremuri acest mic O nu exista, sâmburii fiind toţi netezi. Iată ce s-a întâmplat: Isus avea 18 luni. Mama lui îi aduse într-o zi curmale. Copilașul, care până atunci doar gângurise, le privi şi deodată zise: „O! ce fructe frumoase!” În memoria acestei minuni există micul O pe sâmburii curmalelor, o minune perpetuă, care aminteşte de alta.
Exilul sfintei familii dură 7 ani, după spusele sfântului Bonaventura. În acest interval, copilul fu crescut de mama lui, care-l hrăni cu laptele ei: lapte de fecioară, încă un miracol. El se juca, fără îndoială, cu uneltele tăticului Iosif; acesta, tot fără îndoială, îi confecţiona jucării hopa-mitică. Pe scurt, primii ani ai copilăriei lui Hristos, în afară de câteva minuni mici, trecură la fel ca ai celorlalți prichindei. Se poate presupune chiar că mucosul divin obișnuia să-și șteargă nasul cu mâneca sau cu poalele fustelor mamei sale.
Îngerii îl ţinură la curent pe Iosif cu toate acţiunile lui Irod. Așa află el de masacrul celor 20.000 de băieţei din Bethleem. Credem că se felicita în sinea lui că-şi luase tălpășița la momentul oportun. Iosif știa chiar şi că, legat de acest eveniment, se petrecuse un fapt surprinzător. Rașela, nevasta preferată de bătrânul Iacob, fiul lui Isaac, adică strămoşul lui, ei bine, Rașela, al cărei mormânt se afla la Rama, la o jumătate de oră de Bethleem, această Rașela, în ziua masacrului se trezise în mormântul ei și scosese țipete de durere care fură auzite la depărtare de o leghe. Minunea este consemnată în Evanghelie: „Și atunci, un zgomot puternic s-a auzit venind dinspre Rama. Era Rașela, ale cărei strigăte de durere se amestecau cu tânguielile mamelor disperate din Bethleem, și ea nu se putea împăca cu gândul că fiii ei nu mai erau”. (Matei, cap. 2, verset 18)
Când Irod muri, Iosif fu informat imediat de un înger. Atunci se gândi că venise momentul să se întoarcă în Iudeea şi, după ce-și vându afacerea din Heliopolis, își reluă drumul spre Nazaret, unde se gândea să se stabilească din nou. (Luca, cap. 2, verset 39).
Pentru a încheia povestea cu Irod, aş atrage atenția aici că există o importantă contradicţie între istorici şi evanghelişti. După datele istorice şi mai ales după calculele lui Whiston şi Fréret, este general recunoscut faptul că „Irod murise cu 4 ani înainte de data atribuită de Biserică naşterii lui Isus”. Exceptând acest fapt, legenda creştină este expresia sinceră a adevărului. Irod a fost așadar un scelerat și un sugrumător de copii. Să blestemăm memoria acestui monstru care, chiar şi după moarte, îi primea în casa lui pe regii magi şi poruncea masacre înfiorătoare.