Cruzimea, ca o caracteristică primitiv-animală, nu e specifică omului, decât în măsura în care, prin el, a căpătat conotaţii groteşti, de multe ori eludând orice justificare rațională. În animal, cruzimea vine ca o modalitate de satisfacere a unor nevoi primare. Leul nou venit în familie, execută un act de cruzime în clipa în care ucide toţi puii femelei alfa, dar gestul în sine vizează disponibilitatea ei sexuală și propriul interes visceral de a-și asigura răspândirea propriilor gene. Cruzimea e bagajul genetic al legii darwiniene, care favorizează perpetuarea celui apt.

Unui animal nu i se pot aplica precepte morale, pentru că aceeaşi moralitate e incompatibilă cu sistemul evolutiv, în care animalul funcţionează instinctiv, la un nivel primar de înţelegere a mediului său. Un astfel de animal, dedandu-se moralităţii specific umane, un animal, deci, raţional, ar fi rapid răpus de un sistem iraţional, unde supravieţuirea celui mai adaptat crează o atmosferă irespirabila moralităţii umane. Un animal ucide din frică, de nevoie sau, pur și simplu, instinctiv, pentru că poate. O carnivoră va ucide, chiar și în situaţiile în care nu are o nevoie în acest sens, ci doar pentru că i s-a ivit ocazia. E modul perfect natural de a aduce o separaţie radicală între instinctul criminal al prădătorului și cel de supravieţuire al prăzii. Animalul care ucide ca surplus va avea ce mânca mai multe zile, chiar dacă scopul lui nu a fost asta în clipa actului, iar prada îşi va ascuţi instinctul de supravieţuire prin atacurile repetate și neregulate ale prădătorului. E un sistem perfect evolutiv, în care raţiunea și, deci, moralitatea, nu îşi au locul. Sistemul darwinian, prin urmare, nu suportă moralitatea în termenii în care e ea general acceptată în ziua de astăzi.

Istoric, ideea de moralitate a suportat multe transformări. Vendetta italiană a fost înlocuită de legea talionului susținută de codurile lui Hammurabi, demolată, la rândul ei de generaţia socratica a grecilor antici. Socrate împărtăşeşte, de fapt, multe similitudini cu imaginea cristică, atât în caracter, cât și în port și stil de viață, dar și în martiriul datorat învăţăturilor sale nonconformiste. Prin Socrate, moralitatea a inclus raţiunea în proces, în timp ce Kant postula imperativul categoric ca fiind izvorul deciziilor morale, ceea ce îl scotea de sub influența umană.

Moralitatea e ea însăşi supusă, aşadar, variaţiei, redefinindu-se în diferite medii social-istorice, adaptandu-se și evoluând în termeni sociologici, odată cu percepţiile omului privind valorile sociale și umane.

Moralitatea lui Dumnezeu, moralitatea absolută

Moralitatea creștină, venită pe calea enunţului divin, eşuează în livrarea unor valori intrinsece, indubitabile, întrucât, Dumnezeul Creator Infailibil nu poate impune sisteme ambigue. Natura divină e imuabilă, omniscientă, deţinând adevărul absolut, adevărul conceptual perfect, imun alterării prin intervenţie umană. Dumnezeu nu greşeşte și nu influenţează, ci declară și asistă. Setul de valori impus de o astfel de ființă trebuie să fie absolut și neinterpetabil. Considerând Biblia cuvântul și voința divină, discrepanța uriașă dintre principiile morale susţinute în Vechiul Testament și cele susţinute în Noul, sugerează că însăşi divinitatea creștină a evoluat în cadrul aceluiaşi sistem pe care Ea însăşi l-a postulat. Legea talionica e înlocuită cu principiul socratic, sentimentului răzbunător îi ia locul cel al tolerării, iar crima e trecută în plan transcendent, pentru a-l exonera pe Dumnezeu de corvoada justificării logice.

Intrinsec, moralitatea nu comportă conceptul de obligație, pentru că moralitatea, ca act esențial etic, vizează nevoile seamănului dintr-un impuls raționat ca dezinteresat. O moralitate sub semnul obligativității nu are cum să cadă sub aceeași incidență. Obligativitatea anulează latura dezinteresului, ceea ce anulează însăși principiile morale.

Sub acest raționament, antinomia Rai-Iad lucrează în defavoarea stabilirii unor precepte morale autentice, prin chiar impunerea unei obligativități. Moralitatea care nu își găsește echilibrul antitetic în imoralitate, nu poate fi justă sau absolută. Moralitatea e doar o altă față a unui totalitarism spiritual, atâta vreme cât nu se supune liberului arbitru și, deci, modificării și îmbunătățirii, odată cu modificarea și îmbunătățirea valorilor și raționamentelor umane.

Prin faptul că, în Vechiul Testament, Dumnezeu manifestă calități morale îndoielnice, ucigând laolaltă imorali și nevinovați, discriminand și favorizând, practicând infanticid, rasism, genocid, pentru ca în Noul să își modifice complet conduita morală, ne parvine imaginea unei Providențe, nu aparținând unor sfere morale separate de cele umane, incomprehensibile, ci chiar ca făcând parte din acestea. Relevantă e povestea lui Avraam, care primește porunca divină de a-și demonstra credința prin uciderea fiului său Isaac. Implicațiile morale în acest caz, greutatea lor, nu cad asupra lui Avraam, căci, pe punctul de a comite sacrificiul, el nu are înțelegerea unei moralități perfecte, ci a uneia perimate, a concepției umane din acea vreme. Concepție care dicta că Dumnezeu e îndreptățit să solicite crima în numele său, ca parte dintr-o morală deasupra înțelegerii umane. Paleomoralitatea acelor vremuri susținea că moralitatea divină e în afara înțelegerii și că, asemenea naturii lui Dumnezeu, nu se supunea analizei exterioare din simplul motiv că omului îi lipsesc instrumentele de măsură. Ceea ce e un viciu de logică, în baza căruia oricare afirmație, oricât de aberantă, va fi valabilă, din simplul motiv că se sustrage oricărei interpretări argumentativ logice. Cazul lui Avraam, nu poate fi, deci, analizat decât înscriindu-l în parametrii moralei acelei vremuri, raportată la cei ai moralei de astăzi. Un Dumnezeu care cere un sacrificiu e în aceeași măsură imoral ca și unul care pretinde adorație în schimbul redempțiunii.

Decalogul conține în sine esența moralității creștine și e destul de relevant în termenii unei analize psihosociale.

1. Eu sunt Domnul Dumnezeul Tău; să nu ai alți dumnezei afară de Mine.
2. Să nu-ți faci chip cioplit, nici altă asemănare, nici să te închini lor.
3. Să nu iei numele Domnului Dumnezeului tău în deșert.
4. Adu-ți aminte de ziua Domnului și o cinstește.
5. Cinstește pe tatăl tău și pe mama ta, ca bine să-ți fie și mulți ani să trăiești pe pământ.
6. Să nu ucizi.
7. Să nu fii desfrânat.
8. Să nu furi.
9. Să nu ridici mărturie mincinoasă împotriva aproapelui tău.
10. Să nu poftești nimic din ce este al aproapelui

Primele 4 conțin aroganța divină, stabilind prerogative ipocrite care nu au nici o legătură cu vreo urmă de moralitate, numărul 5 conține o valoare morală socială antecrestina, care adaugă după virgulă un nonsens, următoarele 4 sunt erori retorice, iar ultima e o dovadă a unei dictaturi spirituale care spune că și gândurile îți sunt pedepsite. Ceea ce a stat la temelia religiilor de stat ca nazismul, comunismul și fascismul. De ce sunt 6,7,8,9 erori retorice? Pentru că sunt interpretabile, dar se susțin absolute, ceea ce e nerealist. Crima e îngăduită în moralitate, atâta vreme cât îți protejezi viață ta sau pe a altuia, la fel și furtul, care poate avea cauze nobile, exact ca și minciuna. Desfrânarea poate să nu între sub incidența moralității atunci când e practicată în scopul supraviețuirii.

Moralitatea, că studiu istoric, e un fenomen maleabil, interpretabil, o caracteristică a rațiunii umane, supusă aceluiași model evolutiv, permanent tinzând către perfecționare, în același pas cu societatea. Prin contrast, moralitatea creștină, așa cum am arătat, e incompletă și aberantă și, în mare parte, dacă nu în totalitate, subiectivă, ignorând libertățile individului și propensiunea lui către fericire și libertate intelectuală. Moralitatea religioasă impune nonvalori, instigând la genocid și martiriu în Islam, acolo unde apostazia e pedepsită cu moartea, aceeași moralitatea impune rasismul, xenofobia și crimele împotrivă umanității în creștinism și iudaism, ca în toate religiile antice. Adevărata moralitate își are rădăcinile în progresul social, îmbunătățită prin eșecuri, supusă criticii și analizei, pe când cea creștină și religioasă se susține implacabilă și imuabilă, deși codul ei e în mod clar antitetic climatului social actual. În esență, și moralitatea creștină, ca și cea practicată în afara contextului religios, are aceleași caracteristici: măsoară gradul de sălbăticie și emancipare a omului. Ceea ce îi conferă un grad de perisabilitate pe care o morală divină, absolută, nu o poate reflecta; aceasta din urmă nu va depăși niciodată starea utopică, ea aparținând, aidoma naturii inextricabile a Dumnezeului creștin, unor planuri transcedentale, dincolo de brațul rațiunii umane. Ceea ce o face irelevantă și incapabilă de a depăși nivelul retoricii.

© Slice & Biblia pentru sceptici