de Patru Bogdan

Conceptul de justiție e unul extrem de volatil, pentru că, implicând anumite nuanțe vindicative, poate fi greșit înțeles și aplicat.  Multă vreme, singurul criteriu activ prin care se justifica procesul justiționar era nevoia de retribuție. Prin urmare, metodele erau unele superficiale, pentru că necunoașterea mecanismelor empirice și morale duce la o aplicare defectuoasă a dreptății. În Evul Mediu, puteai fi acuzat de posesie demonică și adus în fața tribunalului, unde erai condamnat dacă existau 3 martori care declarau împotriva ta, iar tu manifestai diverse simptome fizice ca: ten palid, pierdere în greutate, senzația de rău fizic, temperatura crescută. Ulterior, sistemul justiționar a reușit să scoată de sub atribuțiile sale astfel de situații, pentru că și-a stabilit ca referință cunoașterea științifică, dar și preceptele morale, diferit înțelese de-a lungul istoriei, motiv pentru care și justiția a fost diferit aplicată.

Astăzi există o anumită dezbatere pe tema moralității și justiției divine, în relație cu aceleași noțiuni privite din perspectivă seculară, astfel că vom aborda ambele concepții. Prin Vechiul Testament ne parvin cele mai elementare noțiuni ale justiției divine și includem aici: justificarea abuzului sexual, în cazul prăzilor de război, crime religioase în cazul în care Dumnezeul celui vizat, pur și simplu, o are mai mică, genocid nediscriminat, având ca motiv preferințele sexuale (vezi Sodoma și Gomora), genocid global nediscriminat ca urmare a “răutății omului”, infanticid ca metodă indirectă de pedepsire, crime împotriva umanității, susținute de uciderea homosexualilor, măcelărirea copiilor neascultători, legitimarea sclaviei și denigrarea socială a femeii. Nu e greu de observat de ce anumiți creștini preferă să se detașeze de învățămintele Vechiului Testament, în favoarea celui Nou și de ce îl acceptă pe Isus drept reper moral. Iar Isus definește valorile morale în episodul Predicii de pe Munte, care s-a constituit într-o referință în materie de conduită etică a creștinilor. Să analizăm, deci, acest capitol (Matei 5, 1-12).

Cele 12 fericiri se vor a fi etalon al grației divine, stabilind anumite standarde după care anumiți oameni sunt considerați superiori celorlalți. În fapt, “dogmele” fericirii impun o separație crucială și complet imorală într-o societate bazată pe astfel de reguli, pentru că susțin că doar cei oprimați și mizeri vor avea parte de salvare, dar nu stabilește niște standarde după care putem identifica oprimarea și mizeria. Ceea ce permite oricărui radical descreierat să se considere oprimat și superior etic, doar pentru că : ” Ferice va fi de voi când, din pricina Mea, oamenii vă vor ocărâ, vă vor prigoni și vor spune tot felul de lucruri neadevărate împotriva voastră”. Urmează o declarație prin care Isus acceptă validitatea legilor Vechiului Testament, ba mai mult, îi blesteamă pe cei care ar îndrăzni să le modifice, urmată de o serie de fragmente, destinate enunțării unor principii pe care le vom enumera și detalia mai jos:
   

Despre ucidere
Se instituie regula ca nu numai ucigașul să ajungă în Iad, dar și cel care insultă și stabilește anumite condiții conform cărora ai voie să aduci ofrande zeului.

Despre preacurvie și despărțire
Din nou, se stabilesc noi standarde ale păcatului, susținând că preacurvia se manifestă nu numai în fapt, ci și în gând, iar organul responsabil trebuie decupat din sistem (ochiul în cazul stimulilor vizuali, mâna dreaptă în cazul masturbării. Nu specifică nimic despre stângaci, de unde se deduce că ei au liber la astfel de practici?). La final acel “Dar Eu vă spun că oricine își va lăsa nevasta îi dă prilej să preacurvească și cine va lua de nevastă pe cea lăsată de bărbat, preacurvește” e o sentință care consideră femeia intrinsec curvă, pe care doar mâna bărbatului o poate ține în loc.

Despre jurământ
Aici se consideră modul de vorbire drept extrem de important. Se exclud orice fel de jurăminte și promisiuni, strict interzise pe motiv că sunt de sorginte diavolească. Și, deci, condamnabile.

Suferirea răului și iubirea vrăjmașilor
Se renunță la legea talionului, impunându-se o alta, a iubirii dușmanului și a întoarcerii obrazului, ceea ce nu are nici o legătură cu noțiunea de dreptate. Se promovează ideea de pasivitate, indiferent de atrocitatea comisă, conform rațiunii că îți vei primi despăgubirea în ceruri, concepție care poate favoriza orice sistem opresiv tiranic. Se impune ideea martiriului, idee care a dus la măcelul a milioane de ființe umane de-a lungul istoriei, doar pentru că refuzau să renunțe la credințe în fața amenințării cu moartea; ideea pasivității în fața nedreptăților ridică bazele radicalismului religios.

Despre milostenie și rugăciune
Există anumite moduri de a-ți manifesta religia, iar acela e în particular. Ignorând acest aspect, efectuând acte caritabile în public, rugându-te în public, dai dovadă de fățărnicie și vei ajunge în Iad. Nu contează, așadar, actul în sine, cât modul în care îl duci la îndeplinire.

Adevăratele comori
Se impune renunțarea la preocupările materiale și se asimilează cel avut cu imaginea unui anticrist “Nimeni nu poate sluji la doi stăpâni. Căci va urâ pe unul și va iubi pe celălalt…”. Trebuie să primeze grija pentru divinitate, pentru că, dacă manifești o credință suficient de puternică, Dumnezeu va avea grijă să te hrănească și să nu îți lipsească nimic. Așa au gândit și milioanele de evrei morți în lagărele naziste, așa gândesc și copiii anorexici în agonia lor pe pământurile Africii.

Despre judecățile aspre
Se arată că nu contează gradul de vină sau adevăr în acuzele aduse cuiva, atâta vreme cât cel care judecă deține culpe mai mari. Pe scurt, nu ai dreptul de a judeca dacă te faci vinovat la rândul tău de anumite lucruri, ceea ce e complet lipsit de sens, ambiguu și imoral. Voi considera, deci, homosexualitatea drept o abominație și îi voi arde pe homosexuali pentru că, nefiind eu însumi homosexual și nefăcându-mă vinovat de un păcat mai grav, am dreptul sa fac asta. Rațiunea era absentă complet la astfel de enormități.

Poarta cea strâmtă
Extrem de ambiguu și interpretabil. Motiv pentru care diverse lucruri pot fi considerate păcate de către diverși oameni. Dacă Isus nu excela la ceva, aceea era comunicarea.

Proorocii mincinoși
Se definește o clasă anume de oameni malițioși, ușor de recunoscut după…”roade”. Clasă extrem de confuz definită, lăsând loc, din nou, intepretărilor. Astfel, printre alții, prooroci mincinoși sunt cei care încearcă să aducă o lumină nouă asupra realității, prin metode științifice, pentru că viziunile lor nu se suprapun perfect peste  viziunile revelate de Dumnezeu. Avem, deci, motiv să îi măcelărim.

Casa zidită pe stâncă
Se reiterează, în concluzie, ideea că orice deviere de la norma impusă, orice refuz de a aplica noile legi, va duce la aspre retribuții post mortem.

Împărăția Cerurilor nu poate avea stabilitate fără o antinomie care să o justifice. Astfel că Noul Testament a instaurat Iadul ca pol opus, iar frica de repercusiunile divine imediate a devenit frica de Judecata de Apoi. Iar noul sistem, bazat pe frică, e la fel de imoral ca și vechiul, unde frica era generată de intervenția imediată a zeului. Noul sistem eșuează în a livra valori morale adevărate, ci mai degrabă sofiste, care se năruie la prima analiză serioasă. Pentru că Isus promovează iertarea în ideea de dreptate, iar iertarea anulează chiar ideea pe care vrea să o susțină. Nu se numește dreptate când un pedofil feroce și un criminal practicant al infanticidului se convertește la creștinism și își dedică viața filozofiei mesianice, iar, drept răsplată, ajunge în Rai. În acest caz conceptul de dreptate a fost complet eludat, nu înfăptuit, iar actul generos al iertării divine nu e decât o acțiune profund imorală, răsplătind regretul în defavoarea dreptății morale. Victima a fost abuzată, în acest caz, de două ori: de agresor, dar și de judecător, ce refuză aplicarea dreptății, ceea ce duce la direct la imoralitate și caracter părtinitor. Cel care ajunge în Iad e cel care nu își regretă faptele, altfel spus, cel care sfidează autoritatea divină, indiferent de faptele de care se face vinovat. Deși în justiție se consideră caz agravant acuzatul care nu își regretă fapta, acceptarea vinei și regretul nu duc la abolirea pedepsei, ci, cel mult, la una mai ușoară. Asta pentru că exonerarea în baza regretului e o modalitate de a crea o societate imorală, în care cei vinovați nu mai pot fi trași la răspundere. De asemenea, sistemul divin pedepsește cu aceeași intensitate păgânul și criminalul, hulitorul și violatorul, pentru că nu există jumătăți de măsură în Iad. Perioada de ispășire a oricărei pedepse divine e eternitatea. Eternitatea e o pedeapsă capitală, iar în ochii lui Isus, toți cei pe care-i consideră vinovați sunt pasibili doar de pedeapsa capitală, indiferent de natura sau implicațiile crimei sale. Ceea ce e profund imoral, așa cum era și Isus, așa cum erau și oamenii care i-au inventat și aplicat religia.

Mai multe articole și materiale și pe Facebook:
https://www.facebook.com/Bibliapentrusceptici/photos/a.616593015073693.1073741833.610802078986120/809187845814208/?type=1&theater