de Patru Bogdan
Moartea e decăderea cărnii, ultimele acorduri ale unui cântec efemer. Nu pot găsi descrieri mai relevante de atât, dar alţii au făcut-o şi încă o fac de milenii. Nu e greu de înţeles de ce moartea provoacă atâtea angoase; gândul insuportabil al alunecării în neant e destul de neliniştitor pentru orice fiinţă raţională, pentru că provoacă un contrast izbitor cu vitalitatea existenţei. Frica de moarte vine ca un impuls instinctiv, mereu pândeşte dincolo de gândurile pozitive, iar optimismul e doar ambalajul multicolor al unui produs rânced.
Dintre toate creaturile, doar omul a putut raţiona sentimentul finalităţii şi doar omul e capabil să înţeleagă tragedia vieţii: e sortită eşecului. Dintre toate ideile pe care le-a abordat omul, doar frica de moarte m-a surescitat în aceeaşi măsură întotdeauna, în special pentru că mă priveşte în mod direct. Moartea e singurul necunoscut care ne incită într-un mod pervers şi oarecum ireconciliabil şi am devenit atât de frustraţi de lipsa unui răspuns încât am inventat religia pentru a ne satisface pofta de echilibru. Apoi religia a inventat monştrii.
E extrem de seducătoare perspectiva continuităţii dincolo de bariera cărnii, pentru că avem o poftă de viaţă atât de mare încât preferăm minciuna unui adevăr descurajant. Religia oferă în multe cazuri alternative apetisante, dar am descoperit curând că e extrem de limitată în abordări. Diferite religii privesc moartea mereu prin alte găuri de cheie, fiecare satisfăcând fantezii autohtone, toate divergente când sunt alăturate altor ideologii. În realitate, Universul are o singură lege cu adevărat implacabilă: decadenţa. Decadenţa refuză orice concept de adevăr machiat şi edulcorat, motiv pentru care mi-am dat seama că perspectiva religioasă e înşelătoare. Speranţa dincolo de putregaiul natural al corpului e aberantă.
O religie care nu mai poate impune viaţa de după moarte ca fapt indiscutabil, nu mai poate avea nici un efect asupra individului. Mi-am pierdut credinţa mai repede decât am căpătat-o, moment în care valorile umane mi-au devenit mai clare ca niciodată.
Sunt ateu, iar pentru mine moartea e finalitatea crudă a unui spectacol ridicol şi vid. Universul alternează viaţa explozivă cu moartea subită, definitivă într-o joncţiune existenţă – neant de-a dreptul fermecătoare. De ce spun fermecătoare? Pentru că am realizat că valoarea unei vieţi constă în fragilitatea ei şi în incertitudinea referitoare la momentul morţii. De fapt, actul morţii în sine nu comportă atâta importanţă căt o face suspensia ei, faptul că nu îi poţi determina apropierea.
Meditaţia în faţa morţii e poate cea mai poetică pornire a fiinţei umane, una imposibil de exorcizat, dar nespus de creatoare. Lipsiţi de cortina amăgitoare a credinţelor religioase, suntem nevoiţi să acceptăm că universul întreg ne e ostil şi ne doreşte extincţia. Nu există conlucrare cosmică pro umanitate, pentru că totul funcţionează în detrimentul vieţii. În clipa în care devii conştient de inexorabilul morţii, devii conştient de futilitatea speranţei.
Ceea ce mă aduce în prezent. Nu există scop, nu există speranţă, nu există redempţiune. Şi totuşi, de unde optimismul de a-ţi continua o astfel de existenţă blestemată? În mod bizar, resemnarea. Resemnarea e poate cel mai pur şi mai înălţător sentiment pe care îl poate manifesta omul, pentru că din resemnare se naşte scopul. Perpetuarea propriilor gene e o caracteristică animală care, prin om, a căpătat cu totul alte conotaţii. Din resemnare îmi extrag valorile morale, pentru că viaţa e mult mai valoroasă decât predică limba amară a religiei. Zeii cerând jertfe umane, atât în trecut cât şi în viitor, sunt nişte necrofagi perverşi, hrănindu-se din fricile noastre, care ne reduc la simple bucăţi de carne. Eu, exterminând în mine orice rămăşiţă de divin, m-am resemnat şi am învăţat importanţa promovării adevăratelor valori umane. Îmi extrag morala din convingerea că inexorabilul morţii ne face pe toţi fraţi şi din raţionamentul care spune că moartea e cea mai cruntă pedeapsă de care am putea avea parte, pentru că moartea nu e un ciclu, pentru individ, ci o pantă.
Sunt ateu, iar înţelegerea fenomenului morţii mi-a dat puterea de a-mi crea singur scopul în viaţă, tocmai pentru că am doar una la dispoziţie. Sunt moral pentru că nu am de ales. Îmi displace ideea de a mă califica drept barbar. Asta e moştenirea cea mai de preţ, chiar mai preţioasă decât transmiterea animalică a genelor speciei: modul în care vei fi amintit de semenii tăi. E singurul lucru pe care moartea nu-l poate şterge şi singurul care dă sens vieţii mele. Iar gândul ăsta e mai puternic şi mai revigorant decăt orice zeitate absconsă şi psihedelică pe care superstiţia ta religioasă îl poate naşte.
Poate te interesează și: https://www.facebook.com/Bibliapentrusceptici/photos/pb.610802078986120.-2207520000.1446211949./896318453767813/?type=3&theater