Eșecul creștinismului

Atunci când a apărut pentru prima dată în Palestina, creștinismul nu era altceva decât un grup neînsemnat de câțiva pescari analfabeți care încercau să-și convingă confrații iudei că Isus din Nazaret fusese mai mult decât un simplu Rabi. Ceea ce a făcut din mica ceată de ucenici ai nazarineanului o mișcare mondială expansionistă, încununată de succes, n-au fost minunile apostolilor sau organizarea impecabilă a grupului. Nici conversația dintre apostoli și neamuri în diferite limbi străine ale Imperiului Roman (cum fals, din punct de vedere istoric, pretinde Faptele Apostolilor) și nici puterea argumentelor apostolilor n-au asigurat transformarea creștinismului dintr-o sectă iudaică urâtă de către Farisei și Saduchei într-o religie mondială. Ci (aparenta) genialitatea teologică a lui Pavel și oportunismul politic al Bisericii din secolele următoare. Ah, și a mai fost ceva. Ceva foarte important, care încă mai smulge și astăzi lacrimi telespectatorilor cucernici și zeci de milioane de dolari contribuabilului american: povestea despre Nazarinean ( citită, spusă, iar acum ecranizată).

Pavel, din proprie inițiativă, avea să schimbe complet macazul „prozelitismului” poruncit de Isus, ducând povestea și mesajul acestuia la neamuri, adică în afara granițelor politice și teologice ale iudaismului. Acest lucru a fost făcut în flagrantă contradicție cu porunca lui Isus, cel care le spusese apostolilor, în mod categoric, să meargă cu avertizarea despre Parusia Împărăției doar la „oile pierdute ale casei lui Israel”. Pe plan strict național, adică.

Dacă n-ar fi existat, deci, mai întâi convertirea la creștinism a lui Pavel, iar apoi încăpățânarea și opoziția lui fățișă, în raport cu apostolii, în ceea ce privește persoana lui Isus și învățătura acestuia, nu am fi știut astăzi despre creștinii timpurii mai mult decât știm despre esenieni sau ebioniți. Adică foarte puțin spre nimic. De asemenea, dacă nu ar fi existat nenumăratele conflicte și intrigi teologico-politice dintre numeroasele grupări creștine din primele trei secole, intrigi care au pus umărul într-un mod semnificativ la ceea ce avea să devină ulterior „Sfânta Scriptură”, iar dacă Biserica n-ar fi obținut imensul ajutor din partea Cezarului în secolul IV, creștinismul n-ar fi devenit niciodată o realitate tolerată (începând cu 312 d.H), iar după aceea una constituțională a Imperiului. Ar fi rămas la stadiul unei grupări fanatice și nimic mai mult.

Cu toate acestea, ar fi nedrept să nu remarcăm însemnătatea narațiunii creștine și să negăm faptul că personajul Isus din Nazaret fascinează și astăzi, ba chiar pe unii dintre atei. Ar fi nedrept să minimalizăm puterea mesajului Evangheliei asupra omului simplu, dincolo de discuțiile raționale, savante, despre veridicitatea sau fantezia afirmațiilor în sine ale Evangheliei. Adevărul este că povestea lui Isus din Nazaret are farmec. Altfel nici nu s-ar explica nenumăratele ecranizări hollywoodiene ale acesteia. Nu s-ar explica cei peste un miliard de adepți ai ei de pe glob și nici industria religioasă întreținută de bisericile creștine cu acordul lor. Dacă cineva crede că, în esența sa, creștinismul nu are nimic de spus societății moderne, tehnologizată și seculară, este doar un ignorant. Și asta pentru că el, creștinismul, răspunde nevoii ancestrale a omului după un sens al vieții.

Este irelevant, în acest moment, să discutăm despre cât de autentic, în raport cu realitatea, este acest răspuns. Mult mai mult contează acum să înțelegem că, la fel ca un film premiat cu Oscar, mesajul biblic al Noului Testament „face toți banii” din punct de vedere literar, emoțional, uman. Omul tânjește după dragoste, după recunoaștere, după explicații, după apartenență. De dragul discuției, nu contează acum că acele explicații sunt false sau că dragostea este de fapt una imaginară deoarece relația cu un Prieten imaginar este una absurdă. Adânc, în natura noastră, nu suntem ființe cerebrale, ci emoționale. Admirăm mai degrabă un apus de soare decât o ecuație, fie ea oricât de măiastră ar fi. Tot la fel, personajul Isus din Nazaret nu captivează pentru că vindecă de cancer în mod concret. Ci pentru că oferă mângâiere și speranță. Iar speranța … este nemuritoare.

Isus din Nazaret a reușit să coaguleze mulțimile în jurul său nu doar pentru că era un orator iscusit, ci și pentru dimensiunea umanistă a multora dintre predicile sale. Nu voi vorbi aici și acum despre acele segmente ale discursurilor sale care trădează latura sa exclusiv umană, limitată moral uneori, tributară concepțiilor vremii sale. Am vorbit despre asta, pe larg, în volumul meu ”Dumnezeu nu este o carte”. Ci mă refer la acea apropiere a sa față de femei, de păcătoși, de lepra și scursurile societății, de păgâni sau defavorizații soartei. De plebea ignorantă și murdară. Ați văzut ce respect și admirație își atrage, chiar și astăzi, vreun actor sau politician celebru care este surprins că merge cu bicicleta sau cu metroul la birou? De ce acest efect? Pentru că plebea adoră să fie înțeleasă de către mai marii zilei. Să i se vorbească pe limba ei. Iar atunci când o celebritate se comportă în public ca un om obișnuit, fără fițe și fără bodyguarzi care să-l protejeze, mesajul implicit pe care-l transmite este: „sunt unul dintre voi”. Sau „sunt exact ca voi”. Or, exact așa era Isus din Nazaret, dincolo de orice îndoială. De aici și succesul său fulminant. Faptul că Pavel, iar ulterior Biserica, a transformat un simplu predicator iudeu într-un ditamai Dumnezeul, nu a făcut altceva decât să ridice până în stratosferă admirația plebei ignorante față de nazarinean.

Imediat după moartea lui Isus și până când creștinismul avea să fie invitat oficial la masa Cezarului, adică timp de trei secole, mesajul creștin nu avea prea multă formă și conținut teologic, dar avea relevanță pentru omul de rând. De ce spun asta? Într-o epocă în care viața cuiva nu valora nimic, când nedreptățile și suferințele de tot felul erau zilnice, când bolile, ciumele și războaiele erau necontenite, iar a merge la culcare cu stomacul cât de cât plin constituia o supremă realizare, mesajul creștinismului era „Iată, Eu vin curând” (iminența sfârșitului tuturor durerilor) și „Iată că Eu sunt cu voi până la sfârșitul zilelor” (încurajare în suferință). Când Biserica a făcut saltul din catacombe în palatul Cezarului, a început să se contureze un proces de corodare morală tot mai accentuată a liderilor ei, episcopii și preoții. În același timp, de la secol la secol, puterea și influența politică a Bisericii a devenit tot mai mare, teologia („știința” despre Dumnezeu) a căpătat dimensiuni grotești – să nu uităm că teologia este discuția despre „ceva” ce nu se vede și nu poate fi măsurat și experimentat empiric -, iar creștinismul a însemnat pentru un timp prea îndelungat doar Inchiziție, cruciade, indulgențe, jaf și teroare. Unde a dispărut nazarineanul uman și empatic în toată această nebunie?! Ce s-a întâmplat cu esența creștinismului, care este dragostea față de aproapele ca de sine însuși?!

Simplu. Atunci când alegi doar să crezi în ceva sau Cineva anume, acest lucru nu este periculos sau rușinos. Este ceva profund uman, ceva ancestral. Problema gravă apare când se strâng douăzeci de inși care cred în ceva sau Cineva și încep să construiască dogme pentru a se diferenția de alții care cred aproape ca ei… dar nu exact ca ei. În acel moment se naște religia, iar mesajul credinței inițiale este sufocat de reguli absurde omenești. Reguli pentru care oamenii, desigur, sunt dispuși să moară și să se omoare între ei. Exact asta s-a întâmplat cu creștinismul după oficializarea lui drept religie a Imperiului Roman. Dogma a ucis mesajul. Dragostea față de biserică a ucis dragostea și empatia față de semen.

Să venim acum cu discuția în timpurile moderne. Ce au învățat bisericile creștine, fie moderne, fie mai vechi, din erorile grave ale trecutului? Există o continuitate între mesajul predicat de creștini și faptele acestora? Care este mesajul creștinismului astăzi? Dar relevanța pentru omul modern din secolul XXI?

Haideți să vedem faptele. Lumea modernă devine tot mai seculară, mai apatică în ceea ce privește credința și Biserica. Oamenii nu mai sunt interesați de „cele sfinte”, iar Biserica este privită tot mai mult ca ceva inutil și expirat, ceva ce nu se mai regăsește într-o societate tehnologizată, informatizată, aflată în continuă transformare. Trăiesc de mai bine de 11 ani în sudul Germaniei, într-o regiune care acum cinci secole a îmbrățișat cu bucurie reforma protestantă și care era profund religioasă până acum câteva decenii. Anul trecut, însă, numai în orașul meu (de 115.000 locuitori) și-au făcut retragerea din biserici peste 8000 de persoane. La nivel național, situația pe 2019 este și mai clară: 273.000 de retrageri din Biserica catolică, 270.000 din cea Evanghelică. Fenomenul secularizant din Germania, cândva o țară profund religioasă, este general și reprezentativ pentru Europa și Occident. De ce are loc acest exod masiv din Biserică? De ce devin oamenii tot mai indiferenți sau chiar scârbiți de Biserică?

Răspunsul este, din nou, pe cât de simplu, pe atât de sumbru pentru creștini: deoarece creștinismul a eșuat lamentabil. Nu mai are astăzi un mesaj relevant pentru societate. Spre deosebire de primele secole ale noii ere, omul modern nu mai are nevoie azi de Dumnezeu pentru ca să răzbească în viață. Drepturile omului sunt garantate, viața este prețuită, sărăcia este practic eradicată, ciumele, moartea infantilă și războaiele sunt o amintire urâtă din trecut. Până și depresia poate fi tratată medical fără probleme, nemaifiind nevoie de aportul spiritual în acest sens, ca până acum. Dacă la toate progresele tehnologice, medicale, juridice și sociale ale ultimilor ani, progrese care au creat independență de Biserică și care au îmbunătățit enorm nivelul de trai al omului de rând, adăugăm explozia informației și profundul dezgust creat enoriașilor de scandalurile abuzurilor sexuale din Biserică (atât catolică, cât și Evanghelică), avem atunci imaginea de ansamblu al unui Uriaș inutil, depășit de evenimente și, ca atare, anacronic într-o societate modernă: Biserica.

Și totuși… Cum se împacă acest lucru cu ceea ce spuneam la început, când recunoșteam faptul că esența creștinismului încă mai este relevantă și astăzi? Nu este o contradicție flagrantă între a spune că refuzul acordării oricărei relevanțe mesajului creștin înseamnă ignoranță, pe de-o parte, și pe de altă parte să afirm că „astăzi nu mai are un mesaj relevant pentru societate?” Nu. Deloc. Și am să explic de ce.

Esența creștinismului este dragostea față de „aproapele”. Este relația pe orizontală cu „Dumnezeu”, deoarece divinitatea se identifică cu aproapele. Este îndumnezeirea omului și tratarea lui ca atare de către semeni. Atât timp cât creștinii PRACTICĂ în mod concret ceea ce spun, rezultatele sunt la fel de palpabile și pozitive ca în primele trei secole. Problema gravă a creștinismului actual este însă aceea că liderii lui, clerul religios, cei care dau un exemplu enoriașilor, fac exact pe dos. Au creat un sistem religios extrem de stufos, de arbitrar, o industrie interesată doar de supraviețuirea și bunăstarea acestui sistem, au scornit dogme, reguli și învățături omenești care nu mai au absolut nimic de-a face nici cu Scriptura, nici cu empatia și umanismul lui Isus, astfel încât oamenii simpli și sinceri se simt sufocați și în cele din urmă scârbiți de Biserică. Efectul imediat următor este acela al laicizării accelerate, din motivele amintite mai sus.

Da, creștinismul are, ca mesaj hristic, ceva de spus și omului modern. Da, chiar și omul modern, la fel ca cel din antichitate, încă mai are nevoie de dragoste, empatie și înțelegere. Are nevoie de un sens al vieții. De autenticitate. Are nevoie de „Isus”, reflectat în aproapele…

Problema gravă a creștinismului este că nu mai spune nimic ASTĂZI. Ce îi dă ASTĂZI Biserica creștină, oricare ar fi ea? Păi…îi dă cu vârf și îndesat slujbe, moaște, lumânări, pelerinaje, ritualuri, concerte, emisiuni radio și TV, evanghelizări, predici, doctrine, dogme, reguli și învățături. Extrem de rar (spre deloc) găsești un preot sau un pastor (neo)protestant care, pe lângă slujbele și/sau predicile propriu-zise (care nu sunt la urma urmei altceva decât un sublim „bla- bla-bla)) oferă în mod dezinteresat și onest ceea ce oferea Isus semenilor săi: pâine, pește, sănătate, viață (dacă e să credem ad- literam textul evangheliei).

Ați văzut vreun preot care, înarmat cu moaște, icoane și lumânări, să vindece instantaneu coronavirusul? Dar cancerul? Ați remarcat ca vreun lider religios renumit să apară, fără gardă de corp și fără limuzină, la vreo adunare importantă? Dar vreun arhiereu important care să întâlnească și discute public cu prostituate și infractori? Știți de vreun episcop care și-a donat întreaga avere săracilor? N-ați văzut niciodată așa ceva, nu? Dar cu siguranță ați văzut preoți care călătoresc cu limuzine scumpe, care ostracizează tinerii rockeri numindu-i sataniști, care cer sume colosale pentru oficierea vreunei nunți sau înmormântări, chiar și oamenilor săraci lipiți. Cunoașteți sigur pastori care, când e să despice în paișpe firul așa zis filozofic al Scripturii, sunt maeștri desăvârșiți. Dar când e să empatizeze cu suferința nudă aflată în fața ochilor lor, sau să comită un act de dreptate elementar care trece peste regulile absurde ale bisericii, sau să țină mai degrabă la sufletul vreunui enoriaș decât la imaginea externă a bisericii, sunt mai degrabă torționari decât Hristoși.

Ei bine, când faptele creștinilor sunt în totală discrepanță cu vorbele lor, când nevoia Bisericii de imagine și influență este mai mare decât cea de dreptate și adevăr, când umanismul și empatia nazarineanului este înlocuită cu dogme și reguli seci, creștinismul devine irelevant. Când construiești catedrale de zeci de milioane de dolari, dar nu participi cu niciun șfanț la donații pentru construcția unor spitale, creștinismul pe care îl propovăduiești este fix un mare zero. Când vorbești despre Isus sau Dumnezeu cu elocvență, dar nu te interesează sub nicio formă de semenul de lângă tine, „îți merge doar numele că trăiești, dar ești mort”. Când te implici, ca Biserică, în politica Cezarului, în afacerile statului, ești un Caiafa lipsit de scrupule. Iar când abuzezi de trupurile fragede sau manipulezi mințile inocente ale copiilor cu moaștele și catehismele tale, ești un monstru. Astfel de oameni, astfel de atitudini livrează azi creștinismul. Cu vârf și îndesat. De aceea se află el în moarte clinică în lumea civilizată.

Am fost un creștin onest timp de 35 ani. Cunosc bisericile neoprotestante din interior. Cunosc, de asemenea, teologia și mentalitatea credincioșilor. Nu am făcut afirmațiile din aceste rânduri din postura cuiva care n-a fost niciodată în tabăra lor, care nu a crezut la fel ca ei sau n-a practicat vreodată ritualurile lor. Pot afirma astăzi, fără nici cea mai mică urmă de îndoială, că am descoperit creștinismul autentic acolo unde nu m-am așteptat niciodată: la câte-un musulman empatic și corect, la agnostici civilizați și demni, la câte- un ateu educat și tolerant. Creștinismul autentic nu este o religie, ci o atitudine de viață.

Isus spunea ucenicilor să fie „blânzi ca porumbeii și înțelepți ca șerpii”. Atunci când creștinismul s-a transformat dintr-un stil de viață într-o religie, creștinii au înțeles taman pe dos vorbele Maestrului lor, devenind blânzi ca șerpii și înțelepți ca porumbeii. În goana lor furibundă după adepți au făcut din aceștia niște tovarăși de credință, niște fii ai gheenei, de două ori mai răi decât ei înșiși” (Matei 23, 15). Rezultatul care a urmat a îngrozit istoria de-a lungul a secole. Și încă ne mai sperie și azi…

Și încă ceva. Când trăsături morale precum empatia, bunătatea, onestitatea, decența, umilința sau înțelepciunea pot fi observate și la atei, agnostici, musulmani sau budiști, ce pretenție de exclusivitate își mai poate aroga atunci creștinismul? Dacă e adevărat că Dumnezeu poate face „fii ai lui Avraam” din pietre, de ce n-ar putea face niște Hristoși, adică niște umaniști, din ateii cei mai învederați? Or, dacă acest lucru este adevărat, creștinismul nu mai e relevant ca religie. Ci doar ca atitudine și stil de viață.

Autor: George Dumitru
George Dumitru este autorul cărții Dumnezeu nu este o carte. O abordare istorico-critica a crestinismului. O puteți cumpăra aici:

https://www.elefant.ro/dumnezeu-nu-este-o-carte_25dab4a6-a1db-49cf-a456-ba6b4750ca85

Comentariile sunt închise.