Argumente împotriva îngropării lui Iisus

din cartea “Cum a devenit Iisus Dumnezeu“

Autor: Bart D. Ehrman

În plus față de considerațiile generale pe care tocmai le-am făcut pentru a pune sub semnul întrebării ideea că Iisus ar fi primit o înmormântare decentă din partea lui Iosif din Arimateea, există trei motive mult mai concrete pentru a pune la îndoială tradiția după care Iisus ar fi beneficiat de o înmormântare decentă, într-un mormânt care ar putea fi ulterior recunosct drept „gol“.

Practica răstignirii în lumea romană

Apologeții creștini susțin uneori ideea că Iisus a trebuit să fie luat jos de pe cruce înainte de apus, vineri, pentru că a doua zi era zi de Sabat și ar fi fost împotriva legii iudaice, sau neconform cu obiceiurile evreilor, să lași o persoană să rămână pe cruce în timpul Sabatului. Din nefericire, dovezile istorice ne sugerează tocmai contrariul. Nu evreii l-au ucis pe Iisus, ceea ce ne arată că ei nu au avut niciun cuvânt de spus cu privire la coborârea lui Iisus de pe cruce. În plus, romanii care l-au răstignit nu au avut nicio preocupare de a se supune legii iudaice, și, practic, nicio grijă față de tradițiile lor. Ba chiar dimpotrivă: când era vorba de a răstigni criminali (în acest caz, cineva acuzat de crime împotriva imperiului) nu exista în mod normal niciun semn de milă sau preocupare pentru tradițiile cuiva. Scopul crucificării era acela de a tortura și umili o persoană cât mai mult posibil, iar aceasta pentru a arăta tuturor trecătorilor ce se întâmplă cu cineva care, în ochii romanilor, nu este decât o persoană care aduce doar necazuri, un scandalagiu. O parte importantă din acest scenariu al umilinței și degradării celui în cauză o reprezenta tocmai lăsarea lui pe cruce și expunerea corpului la atacurile păsărilor prădătoare.

John Dominic Crossan a lansat ipoteza scandaloasă prin care susținea că trupul lui Iisus nu a fost înviat din morți, ci mâncat de câini. Când am auzit prima dată această ipoteză nu mai eram creștin, și nu mai eram un om religios care să se scandalizeze, m-am gândit însă că ideea această este foarte excesivă și de senzație. Asta se întâmpla însă înainte să fac cercetări pe această temă. Punctul meu de vedere actual este că nu știm și nu se poate ști, de fapt, ce s-a întâmplat cu trupul lui Iisus. Dar este absolut adevărat că, luând în considerare dovezile istorice existente, ceea ce s-a întâmplat în mod normal nu a fost altceva decât lăsarea persoanei spre putrezire și hrană pentru animalele de pradă. Răstignirea avea drept scop descurajarea publică a angajării cetățeanului în activități politice subversive, iar răstignirea nu se termină doar cu durerea, ci continua prin expunerea cadavrului spre putrezire.

Există o multitudine de dovezi în această privință. Printre altele avem o inscripție antică găsită pe piatra de mormânt a unui om care a fost ucis de către sclavul său, în orașul Caria, în care aflăm că ucigașul a fost „spânzurat… de viu drept pradă pentru animalele sălbatice și păsările de pradă.“ Autorul roman Horațiu spune într-una din scrisorile sale, că un sclav ar fi pretins că nu a făcut nimic rău, la care stăpânul său a răspuns: „de aceea nu vei fi hrana păsărilor răpitoare pe cruce“ (Scrisori 1. 16. 46-48). Poetul latin Iuvenal (autor de satiră) vorbește despre “vulturul (care) se hrănește cu animale moarte, câini și cadavre și aduce puilor săi părți din acestea.“ (Satire 14, 77-78). Cel mai faimos interpret de vise din lumea antică, un Sigmund Freud grec pe nume Artemidorus, spune că este de bun augur pentru un om sărac să se viseze răstignit, având în vedere că „un om răstignit pe cruce este ridicat la înălțime și corpul său oferă hrană suficientă păsărilor“. (Cartea Viselor 2,53). Mai există și puțin umor macabru în Satira lui Petronius, un consilier al împăratului Nero, despre una dintre victimele lăsată multe zile pe cruce. (Chs. 11-12).
Este regretabil faptul că nu avem nicio descriere literară a procesului de răstignire din lumea antică, ceea ce ne obligă să ghicim detaliile exacte ale modului în care decurgea o asemenea răstignire. Însă multe referințe cu privire la soarta celor răstigniți ne arată calvarul celor lăsați drept hrană păsărilor. Aceiași observație o face și Martin Hengel, un creștin conservativ, dar genial: „Răstignirea a fost intensificată de faptul că, foarte des, cei răstigniți nu erau niciodată îngropați. Al lăsa pe cel răstignit pe cruce drept pradă animalelor sălbatice și păsărilor făcea parte din imaginea de ansamblu al acestei practici. În acest mod, umilința lui avea să fie completă.“

Ar trebui să subliniez faptul că alți comentatori creștini susțin că au existat excepții de la această regulă, așa cum este indicat și în scrierile lui Philo, excepție care oferea evreilor posibilitatea să îngroape în mod decent persoanele răstignite. De fapt, aceasta este o interpretare greșită a celor spuse de Philo, fapt care se poate foarte ușor observa la o citire mai atentă a întregului fragment (am subliniat cuvintele cheie):

“Conducătorii care conduc guvernul lor așa cum trebuie și nu se prefac, ci își onorează cu adevărat binefăcătorii lor, sunt atenți să nu condamne sau pedepsească pe cineva până când nu s-a încheiat sărbătoarea în onoarea zilelor de naștere ale celor din casa lui August... Cunosc cazuri care, în ajunul acestor sărbători, persoanele răstignite au fost luate jos de pe cruce și oferite rudelor, deoarece se credea că este bine ca aceștia să beneficieze de înmormântare după ritualurile obișnuite. Aceasta se întâmpla mai ales pentru ca și cei morți să beneficieze de un tratament mai avantajos odată cu celebrarea zilei de naștere a împăratului și de a menține sacrul festivalului zilei de naștere.“

În momentul în care această declarație este citită în întregime, descoperim imediat excepția care confirmă regula. Philo menționează acest tip de caz excepțional tocmai pentru că nu este conform cu practica obișnuită a răstignirii. Două lucruri ar fi de remarcat. Primul, și mai puțin important, este că, în exemplul oferit de Philo, cadavrele erau date jos de pe cruce pentru a fi înmormânate de către familiile acestora – ceea ce reprezenta o favoare făcută anumitor familii, și se poate spune că era o favoare pentru familiile cu relații foarte bune cu liderii locului. Familia lui Iisus nu beneficia de astfel de legături, nu aveau un motiv să îngroape pe cineva în Ierusalim, nu se aflau în momentul respectiv în Ierusalim, nu cunoșteau pe cineva cu rang înalt de la care să ceară cadavrul, și mai ales, luându-ne după relatările vremii, până și mama lui Iisus nu a fost de fapt la fața locului.

Punctul central al acestei discuții are o strânsă legătură cu întrebarea CÂND și DE CE au fost făcute aceste excepții relatate de Philo. Excepțiile se făceau atunci când un guvernator roman alegea să onoreze ziua de naștere a Împăratului – adică, cu alte cuvinte, pentru a onora un lider roman într-o zi de sărbătoare romană. Aceasta nu are nimic de-a face cu răstignirea lui Iisus, care nu a avut loc în ziua în care Împăratul își sărbătorea ziua de naștere. Răstignirea lui Iisus s-a petrecut de Paștele evreilor – o sărbătoare iudaică cunoscută pentru sentimentele sale anti-romane. Exact genul opus de ocazie menționată de Philo. Și nu avem nicio dovadă, absolut niciuna, în care un guvernator să fi făcut alte excepții în afară de cea relatată mai sus.

În concluzie putem spune că lăsarea celor răstigniți pe cruce să se descompună și să fie atacați de necrofagi a fost o practică de zi cu zi în lumea romană, fiind un factor important de prevenire și descurajare a celor insurgenți. Nu am descoperit nicio altă dovadă în sursele antice care să contrazică acest fapt. Cu siguranță există posibilitatea unei excepții în acest sens, însă trebuie să subliniem că povestitorii creștini, care au indicat că Isus a fost o excepție de la regulă, au avut un motiv foarte întemeiat pentru a face acest lucru.

Dacă Iisus nu ar fi fost îngropat, mormântul său nu mai putea fi (declarat) gol.

citește și: Argumente împotriva îngropării lui Iisus (Partea 2)