Opozanții evoluționismului încearcă să facă loc creaționismului prin demolarea dovezilor științifice, dar argumentele lor nu au susținere

Autor: John Rennie, 1 iulie 2002

Pe scurt:
* In ciuda sentințelor definitive care au stabilit că predarea designului inteligent sau a ideologiei creaționiste la orele de știință sunt neconstituționale, teoria evoluției este in continuare atacata.

* Argumentele creaționiste sunt total eronate sau bazate pe o înțelegere eronată a dovezilor și cercetărilor științifice in domeniul evoluției.

Ca atare, creaționiștii și-au reinventat argumentele in sprijinul “libertății academice”. Pentru a obscuriza rădăcinile religioase ale luptei lor, ei încearcă acum să argumenteze pentru o “analiză critica” a schimbărilor climatice, a studiului clonării sau a altor cercetări științifice pe care le descriu ca “oprimare culturală”. Ca atare, profesori și alte persoane se văd in continuare obligați să apere evoluționismul și să respingă creaționismul. Argumentele creaționiștilor se bazează pe lipsa de înțelegere  (chiar minciuni) a evoluționismului. Următoarea listă recapitulează și demontează o serie de argumente “științifice” împotriva evoluționismului. De asemenea oferă cititorilor surse de informare  și explica de ce creaționismul nu-și are locul in sălile de clasă. Aceste răspunsuri probabil nu vor schimba atitudinea celor care se împotrivesc evoluției, dar pot fi de ajutor celor deschiși către dialog, și pot fi de folos celor care doresc să se angajeze in mod constructiv in aceasta lupta pentru integritate științifica.

1. Evoluția este doar o teorie. Nu este un adevăr sau o lege științifica

Mulți am învățat in scoală elementară că o teorie cade la mijlocul unei ierarhii a certitudinii: deasupra unei simple ipoteze și sub o lege. Oamenii de știință nu folosesc termenul in acest fel. Academia Națională de Științe (NAS) definește o teorie științifică drept “o explicație bine fundamentata a unor aspecte din natura și care poate incorpora legi, ipoteze testate, concluzii, dovezi”. Indiferent de amploarea validării, nimic nu va schimba o teorie in lege, care este o generalizare descriptiva a naturii. Deci când oamenii de știință vorbesc despre teoria evoluției – sau despre teoria atomilor, teoria relativității, sau orice alta teorie științifică – ei nu își exprima rezervele asupra adevărului științific. In afară de teoria evoluției care înseamnă descendentă cu modificări, trebuie să vorbim și despre adevărul evoluției. NAS definește drept adevăr ”o observație care a fost confirmata in repetate rânduri și acceptata ca adevărata”.  Fosilele și multe alte dovezi demonstrează că organismele au evoluat de-a lungul timpului. Deși nimeni nu a observat aceste transformări, dovezile indirecte sunt clare și fără echivoc. Toți oamenii de știință se bazează pe dovezi indirecte. Fizicienii nu pot vedea particule subatomice in mod direct, dar le verifica existența prin urmele pe care  particulele le lasă in detectorul Wilson. Absența observațiilor directe nu diminuează certitudinea științifică a fizicienilor.

2. Selecția naturală se bazează pe rațiunea circulara: cei adaptabili sunt cei care supraviețuiesc; supraviețuiesc cei mai adaptabili.

“Supraviețuirea celui mai adaptabil” înseamnă de fapt selecția naturală. Însă o descriere mai tehnică ne vorbește despre rate de reproducere și supraviețuire. Deci, în loc de a clasifica speciile drept mai mult sau mai puțin adaptabile, se poate analiza câți urmași pot lăsa in anumite condiții. Lăsăm de exemplu pe o insula plina cu semințe câte o pereche de cintezoi cu cioc mare care se înmulțesc încet și o pereche de cintezoi cu ciocul mic care se înmulțesc rapid. Peste câteva generații vom observa că cintezoii care se înmulțesc rapid vor controla resursele de hrana. Dar dacă mai mulți cintezoi cu cioc lat strivesc semințele cu mai multă ușurință, balanța va fi in avantajul acestora din urmă. Studiind cintezoi in insulele Galapagos, Peter Grant și Rosemary Grant de la Universitatea Pennsylvania, au observat aceste mișcări de populație in sălbătăcie. Important este că adaptarea celui mai puternic poate fi definită fără referința la supraviețuire: cintezoii cu cioc lat sunt mai adaptați la sfărâmarea semințelor fără ca această trăsătură să aibă valoare de supraviețuire in acele condiții.

3. Evoluția este neștiințifică, deoarece nu este testabilă sau falsificabilă. Face afirmații despre evenimente care nu au fost observate și nu pot fi niciodată recreate.

Însă această negare universală a evoluției ignoră distincții importante care împart domeniul in cel puțin două arii de largă importanță: macroevoluția și microevoluția. Microevoluția analizează schimbări care se petrec într-o specie de-a lungul timpului și care pot deveni preludiul originii unor noi specii. Macroevoluția studiază schimbările in grupuri taxonomice la nivelul deasupra speciilor. Dovezile provin adesea din fosile și comparații ADN pentru a reconstitui modul in care organismele pot fi înrudite. In prezent, chiar și creaționiștii accepta microevoluția dovedită prin teste de laborator (studiul celulelor, plantelor, musculițelor) și studii in natură (studiul Grant asupra evoluției ciocurilor cintezoilor din Insulele Galapagos). Selecția naturală și alte mecanisme – de ex. schimbări cromozomiale, simbioza și hibridizare – pot duce la schimbări profunde de-a lungul timpului asupra populațiilor.

Natura istorică a studiilor macroevoluției implică inferențe din probe ADN sau fosile și nu observații directe. Cu toate acestea, in științele istorice (care includ astronomie, geologie, zoologie și biologie evoluționară), ipotezele pot fi testate verificând dacă ele coincid cu dovezile fizice și dacă acestea conduc la predicții verificabile despre descoperirile viitoare.  De exemplu, evoluția implică de ex. că între perioada apariției celor mai timpurii descendenți umani (aproximativ 5 milioane de ani in urmă) și apariția oamenilor moderni din punct de vedere anatomic (acum aproximativ 200 000 de ani), că ar fi existat o succesiune de hominizi din ce in ce mai moderni, cu trăsături din ce in ce mai îndepărtate de maimuțe, ceea ce într-adevăr ne arată și datele fosile. Însă nu se vor găsi fosile umane in straturile din perioada jurasică (in urma cu 65 de milioane de ani). Biologia evoluționară face predicții mult mai precise pe care oamenii de știința le analizează in mod continuu.
Evoluția ar putea fi negată și in alte maniere. Dacă am putea documenta apariția spontană a cel puțin unei forme de viață complexă din materie anorganică, atunci ar exista posibilitatea ca măcar câteva organisme ar fi putut origina astfel. Sau dacă extratereștri super inteligenți ar apărea și ar dovedi că au creat viața pe pământ, atunci explicația evoluției ar putea fi pusă la îndoiala. Dar până in prezent nu au existat asemenea dovezii. 

In anii 1930 filozoful Karl Popper a avansat ideea falsificabilității ca o caracteristică a științei. Elaborările recente au extins interpretările extrem de înguste ale acestor principii tocmai pentru că ar duce la eliminarea multora dintre eforturile științifice.

4. Oamenii de știința ar trebui să se îndoiască de adevărurile științifice

Nu există dovezi că teoria evoluției își pierde aderenți. Orice articol din publicații serioase de biologie vine in sprijinul evoluției, extind studiile din domeniu și îmbrățișează evoluția ca un concept fundamental. Dimpotrivă, articole care să dispute evoluția sunt aproape inexistente. La mijlocul anilor 1990, G. W. Gilchrist de la Universitatea Washington a analizat mii de publicații in căutarea unor articole despre designul inteligent sau “știința” creației. Nu a găsit nici unul. Același rezultat l-au avut și Barbara Forrest de la Southeastern Louisiana University sau Lawrence M. Krauss de la Arizona State University. Replica creaționiștilor este că o comunitate științifică are vederi înguste și le repudiază dovezile.  Revistele “Science”, “Nature”  sau alte publicații importante declara că manuscrise antievoluționiste sunt extrem de rare. Cele câteva articole antievoluționiste care au fost publicate in reviste serioase nu atacau in mod direct teoria evoluției și nu aduc argumente creaționiste, ci mai degrabă identifica anumite probleme din evoluție ca dificile și nerezolvate.  Pe scurt, creaționiștii nu au adus nici o dovada pentru a fi luați in serios.

5. Disputele între biologii evoluționiști demonstrează că evoluția este clădita pe dovezi științifice foarte fragile.

Biologii evoluționiști dezbat cu multă pasiune multe subiecte:  cum are loc speciația, schimbările evoluționare, relația ancestrală între pasări și dinozauri, dacă Neandertalii erau o specie aparte, etc. Aceste dispute nu diferă de cele asemănătoare din alte domenii științifice. Însă biologia acceptă evoluția ca pe un adevăr universal și ca pe un principiu călăuzitor. Din nefericire, creaționiștii lipsiți de onestitate au distorsionat și exagerat asemenea dispute. Paleontologul Stephen Jay Gould de la Universitatea Harvard a fost unul din cei mai elocvenți apărători ai evoluției. El este co-autorul modelului teoriei echilibrului punctual care explica tipare in fosile sugerând că cea mai mare parte a schimbărilor intervin in intervale geologice scurte, (se pot desfășura de-a lungul a sute de generații). Cu toate acestea, creaționiștii continuă să interpreteze tendențios fraze din proza voluminoasă a lui Gould in așa fel încât să-l prezinte ca neîncrezător in teoria evoluției, încercând să prezinte teoria echilibrului punctual ca și cum permite materializarea unei noi specii peste noapte sau ca păsările să se nască direct din ouă de dinozaur.

Orice citat dintr-o lucrare științifică pare să pună la îndoială evoluția trebuie neapărat analizat in context. Invariabil, atacul asupra teoriei evoluției se va dovedi iluzoriu.

6. Dacă oamenii au evoluat din maimuțe, de ce mai există încă maimuțe?

Aceste argumente des întâlnite reflectă ignoranța despre evoluție. Prima eroare este că evoluția nu ne învață că oamenii se trag din maimuțe, ci afirma că ambii au un strămoș comun. Este ca și cum ai întreba; “Dacă atunci copiii se trag din adulți, de ce mai exista adulți?” Speciile noi se dezvoltă prin desprinderea de cele existente, atunci când populații de organisme se izolează de ramura principală a familiei și dobândesc destule trăsături distincte ca să poată supraviețui in viitor fără a fi extinse.

7. Evoluția nu poate explica cum a apărut viața pe pământ

Originea vieții rămâne in continuare un mister, însă biochimiștii au descoperit modul in care nucleii acizi primitivi, amino acizii și alte elemente fundamentale ale vieții s-ar fi putut forma și organiza in unități auto multiplicatoare de sine stătătoare, punând astfel bazele biochimiei celulare. Analize astro chimice dau de înțeles că acești compuși ar fi originat in spațiu și ar fi căzut pe pământ in interiorul cometelor. Uneori creaționiștii încearcă să invalideze teoria evoluției prin faptul că in prezent știința nu poate explica originea vieții. Dar chiar dacă originea vieții ar avea o explicație non evoluționară (ex. extratereștrii ar fi adus pe Terra primele celule in urma cu miliarde de ani), din acel moment evoluția poate fi confirmată prin multitudinea de studii macro și micro evoluționare. 

8. Este de conceput că din punct de vedere matematic, că ceva atât de complex ca o proteina, o celula vie sau un organism uman să fi apărut întâmplător.

Întâmplarea face parte din evaluate ( de ex. mutații aleatorii dau naștere la trăsături noi), însă evoluția nu depinde de întâmplare pentru a crea organisme, proteine sau alte entități. Dimpotrivă, selecția naturala, mecanismul principal al evoluției, se folosește de schimbări neîntâmplatoare pentru a conserva trăsături adaptabile și a elimina trăsături neadaptabile. Atât timp cât forțele selecției rămân constante, selecția naturală poate ghida evoluția într-o anume direcție și poate produce structuri complexe într-o perioada scurta de timp. Ca analogie, să luăm secvența de 13 litere TOBEORNOTTOBE.  Un milion de maimuțe care fiecare ar bate câte o frază pe secunda pe o tastatura ar avea nevoie de 78,800 de ani s-o găsească in cele 2613 secvențe de aceeași lungime. Însă in anii 1980, Richard Hardison de la Glendale de la Universitatea Glendale a creat un program de calculator care a generat fraze la întâmplare păstrând poziția literelor individuale care întâmplător erau amplasate corect (de fapt selectând fraze mai apropiate de Hamlet). Programul a recreat fraza in doar 336 de iterații in mai puțin de 90 de secunde. Și uluitor, a reușit să reconstituie piesa lui Shakespeare in doar patru zile și jumătate. 

9. Al doilea principiu al termodinamicii spune că în timp, sistemele trebuie să devină mai dezordonate.

Prin urmare, celulele vii nu ar fi putut evolua din materie anorganică, iar organismele multicelulare nu ar fi putut evolua din protozoar. Acest argument este rezultatul înțelegerii greșite a principiului. Dacă argumentul ar fi valabil, cristalele minerale sau fulgii de zăpadă nu ar putea exista pentru că și ele sunt structuri complexe formate din particule in dezordine. Al doilea principiu afirma de fapt că entropia totală a unui sistem închis (unul din care energia sau materia nu iese și nu intră) nu se poate diminua. Entropia este un concept in fizică descris adesea drept “dezordine”, dar care diferă substanțial de noțiunea cuvântului folosit conversațional. Mai important este că principiul al doilea permite unor parți dintr-un sistem să descrească in entropie atât timp cât in aceeași măsură alte părți ale sistemului sunt  in creștere. Astfel, planeta noastră poate să devină mai complexa datorita soarelui care revarsă căldură și lumină, iar entropia asociată cu fuziunea nucleară a soarelui creează echilibru. Organismele simple pot deveni complexe consumând alte forme de viață sau materie fără viață.

10. Mutațiile sunt esențiale pentru teoria evoluției, dar mutațiile pot doar să elimine trăsături, ele nu pot produce noi trăsături.

Dimpotrivă, biologia a catalogat multe trăsături produse prin mutații punctuale (schimbări în puncte precise din ADN-ul unui organism) – ca de exemplu rezistența bacteriilor la antibiotice.
Un efect complex îl pot avea și mutațiile care apar in familia HOX a genelor care reglementează dezvoltarea animalelor. Genele HOX stabilesc unde vor creste picioarele, antenele, aripi și segmente ale corpului. De exemplu la musculițe, o mutație numita Antenapedia duce la apariția picioarelor acolo unde ar trebui să crească antenele. Aceste membre anormale nu sunt funcționale, dar existența lor demonstrează că mutațiile genetice pot crea structuri complexe pe care selecția naturală poate să o testeze apoi pentru posibile funcții. Biologia moleculară a descoperit de asemenea mecanisme de schimbări genetice care depășesc mutațiile punctuale, astfel extinzând modalitățile prin care pot apărea noi trăsături. Module funcțional din interiorul genelor pot fi îmbinate in moduri inedite. Gene întregi pot fi duplicate accidental in ADN-ul unui organism, iar copiile pot forma noi gene care să creeze trăsături noi, complexe. Comparațiile ADN-urilor unor largi varietăți de organisme au arătat că astfel s-au format globinele din proteinele sangvine in decurs de milioane de ani.

11. Selecția naturală poate explica micorevoluția, dar nu poate explica originea unor noi specii și apariția organismelor evoluate

Biologia evoluționară a scris mult despre modul in care selecția  naturală poate crea noi specii. De exemplu, modelul numit alopatrie creat de Ernst Mayr de la Universitatea Harvard, arata cum un grup de organisme care a fost izolat geografic de specia să poate fi expus unor procese selective diferite. Acumularea schimbărilor in grupul izolat ar putea fi atât de semnificative încât grupul izolat nu s-ar mai putea împerechea cu stocul original, grupul desprins s-ar izola din punct de vedere reproductiv și ar putea crea o noua specie. Selecția naturală este cel mai profund studiat mecanism evoluționar, dar biologii nu ar respinge și alte posibilități. Biologii analizează constant posibilitatea ca anumite mutații genetice neobișnuite să ducă la speciație sau să producă trăsături noi.

Lynn Margulis de la Universitatea Massachusetts Amherst și alții au susținut că anumite organe celulare, sper exemplu mitocondria care generează energie ar fi evoluat datorită simbiozei între organisme preistorice. Știința acceptă posibilitatea ca evoluția să aibă alte origini decât selecția naturală, dar acele forțe sunt atribuite naturii și nu unor acțiuni misterioase care nu pot fi demonstrate științific.

12. Nimeni nu a văzut vreodată evoluția unei noi specii

Speciația este probabil extrem de rară și in multe cazuri poate dura secole. De asemenea, recunoașterea unei noi specii in stadiul formativ este dificilă deoarece, câteodată, biologii nu se pot pune de acord asupra modului de a defini o noua specie. Definiția cel  mai des folosită este Conceptul Speciilor Biologice al lui Mayr și care definește o specie drept o comunitate distinctă din cadrul unei populații izolate din punct de vedere reproductiv – grupuri de organisme care in mod normal nu se pot împerechea in afara comunității lor.  In practică, este greu să aplici aceste standarde organismelor izolate prin distanțare, teren sau plantelor.  Ca atare biologii iau in considerare trăsături fizice și de comportament pentru a le încadra într-o anume specie. Cu toate acestea, literatura științifică conține raportări despre evenimente de speciație la plante, insecte și viermi. În cadrul acestor experimente, cercetătorii au supus organismele unui număr de tipuri selective – diferențe anatomice, moduri de împerechere, preferințe de habitat și alte trăsături – descoperind că au creat astfel populații de organisme care nu se împerecheau cu grupuri din afara. De exemplu, William R Rice de la Universitatea New Mexico și George W. Salt de la Universitatea California Davis au demonstrat că sortând un grup de musculițe in funcție de preferințele de mediu și împerechindu-le separat pe parcursul a 35 de generații, acel grup de musculițe au refuzat împerecherea cu grupuri din medii total diferite.

13. Evolutioniștii nu pot demonstra existența unor fosile tranziționale – ființe jumătate reptilă, jumatăte pasăre, de exemplu.

De fapt paleontologii cunosc in detaliu multe exemple de fosile de formă intermediară între multiple grupuri taxonomice. Una din cele mai cunoscute fosile de acest gen este Arheopterix, care combina penele și scheletul unei păsări cu trăsăturile de dinozaur. Au fost descoperite multe alte fosile cu pene, mai mult sau mai puțin aviane. Un număr de fosile demonstrează evoluția cailor din minusculul Eophipus. Uimitoarea fosilă Tiktaalik, veche de 375 de  milioane de ani, ne arată tranziția anumitor pești către viata pe uscat. Balenele au avut strămoși cu patru picioare care trăiau pe uscat, iar vietăți ca Ambulacetus și Rodhocetus au ajutat in această tranziție. Fosile de scoici arată evoluția moluștelor de-a lungul a milioane de ani. Probabil că peste 20 de hominieni (nu toți strămoșii noștri) umple golul între Lucy australopiteca și oamenii moderni. 

Creaționiștii resping aceste studii argumentând că Arhaopterix nu ar fi veriga dintre reptile și păsări, ci doar o pasăre dispărută cu trăsături reptiliene.  Ei vor ca evoluționiștii să producă un monstru ciudat, himeric care să nu aparțină nici unei grupe. Și chiar dacă creaționiștii acceptă o fosilă drept tranziția dintre două specii, ei insistă să vadă alte fosile intermediare între specia noua și primele doua. Evoluționiștii pot însă arăta dovezi din biologia moleculara. Toate organismele au in comun majoritatea genelor, însă structurile acestor gene și rezultatul lor diferă de la specie la specie, in concordanță cu relația lor evoluționară. În genetică se vorbește despre ‘ceasul genetic” care înregistrează trecerea timpului. Aceste date arată de asemenea modul in care organismele tranziționează între specii.

14. Vietățile au trăsături extrem de complexe – la nivel anatomic, celular și molecular – care n-ar putea funcționa dacă ar fi mai simple. Singura concluzie este că ele nu au putut fi decât rezultatul unui design inteligent și nu al evoluției.

Acest argument este baza ultimelor atacuri asupra evoluției, fiind și cel mai vechi. In 1802 teologul William Paley scria că dacă cineva găsește un ceas într-un câmp, înseamnă că cineva l-a pierdut și nu că ar fi fost creat in acel loc de către niște forțe naturale. Prin analogie, spune Paley, natura complexă a vietăților nu se poate datora decât intervenției divine. In “Originea speciilor” Darwin îi răspunde lui Paley explicând cum selecția naturala, acționând prin trăsături moștenite, poate gradual să ducă la evoluția unor organisme complexe. Generații de creaționiști au încercat să-l combată pe Darwin dând ca exemplu ochiul care nu putea să evolueze. Ei spun că printre altele capacitatea ochiului de a vedea depinde de aranjamentul perfect al componentelor sale, deci selecția naturală n-ar fi putut favoriza forme tranziționale pe parcursul evoluției ochiului – la ce-ar foloși o jumătate de ochi? Darwin a răspuns că o jumătate de ochi ar fi fost folositor (putea ghida organismele către lumină, de exemplu). Într-adevăr, cercetătorii au identificat ochi primitivi și organe fotosensibile in tot regnul animal și au reconstruit evoluția ochiului prin genetica comparativă. (Se pare că ochii au evoluat independent in diferite grupuri de organisme). Deși in prezent creaționiștii sunt mai sofisticați decât predecesorii lor, argumentele și scopul lor nu s-au schimbat. 

15. Descoperiri recente arată chiar și la nivel microscopic, viața este atât de complexă încât nu putea fi creată prin evoluție.

“Complexitate ireductibilă” este sloganul lui Michael Behe de la Universitatea Lehigh și autorul cărții “Cutia neagră a lui Darwin: Provocarea biochimica a evoluției”. El dă ca exemplu capcana de șoareci care nu poate funcționa dacă îi lipsesc componente, iar componentele nu au alta valoare decât ca părți ale unui întreg. Aceasta comparație este cu atât mai adevărată in cazul flagelumului bacterial, o organela cu funcție de propulsare care funcționează ca un motor extern. Proteinele sale sunt aranjate la fel că niște componente ale unui motor. Behe susține că acest aranjament nu poate fi decât rezultatul designului inteligent. Aduce exemple similare din capacitatea de coagulare a sângelui sau din alte sisteme moleculare.  Biologii au răspuns acestor argumente: există flagele in forme mai simple care nu necesita toate acele componente de funcționare. Componentele sofisticate există in alte părți ale naturii, așa cum explica printre alții Kenneth Miller de la Brown University. De fapt sistemul flagellum este extrem de similar cu o organelă folosita de Yersinia pestis, bacteria ciumei bubonice pentru a-si injecta toxinele in celule. Important de remarcat sunt componentele structurii pe care Behe le consideră fără valoare in afara rolului lor de propulsie pot servi multe funcții care ar fi ajutat in procesul de evoluție. Evoluția finală a flagelumului a folosit probabil doar noua recombinare a componentelor sofisticate care inițial evoluaseră in alte scopuri. De asemenea, sistemul de coagulare pare să conțină proteine care inițial ar fi fost implicate in procesul de digestie (Russell Doolitle, Universitatea California, San Diego). Deci dovezile citate de Behe nu par deloc ireductibile. William Dembski, autorul cărților “Inferențele din design” și “Nu există prânz gratuit” aduce argumentul “complexității specifice”. El susține că această complexitate a vietăților nu poate fi rezultatul unui proces aleator, neghidat, ci o ființă supranaturală a creat și format viața. Argumentele lui Dembski prezinta o serie de lacune. Cercetările in cadrul Institutului Santa Fe in domeniul sistemelor non lineare și automate celulare au demonstrat că procese simple, nedirecționate pot crea tipare extrem de complexe. Deci complexitatea organismelor pot rezulta așadar datorita fenomenelor naturale pe care încă nu le înțelegem in totalitate. 

Semantica înșelătoare a creaționismului

Doar naturalismul metodologic poate determina modul in care a apărut viața.

“Știința creației” este o contradicție de termeni. Unul dintre principiile științei moderne este “naturalismul metodologic”  care încearcă să explice universul doar prin mecanisme naturale, testabile sau observabile. Fizica descrie nucleul atomic prin intermediul conceptelor care guvernează materia și energia, testând aceste descrieri prin experimente. Fizicienii introduc noi particule, precum cuarcii pentru a-și contura teoriile doar atunci când datele arata că descrierile anterioare nu pot explica in mod adecvat fenomenele observate. Noile particule nu au proprietăți arbitrare ci dimpotrivă, descripțiile lor sunt constrânse pentru că noile particule trebuie să se potrivească cadrului existent al fizicii.

Prin contrast, teoreticienii designului inteligent invocă entități dubioase cu abilități fără constrângeri de a rezolva misterul. Asemenea răspunsuri nu fac decât să limiteze orice cercetare științifică.

Designul inteligent oferă foarte puține răspunsuri. De exemplu, când și cum a intervenit un design inteligent in istoria vieții? Creând primul ADN? Prima celula? Prima ființă umană? Fiecare specie a fost proiectată sau doar câteva dintre primele specii? Creaționiștii refuza să explice aceste puncte. Nu încearcă nici măcar să reconcilieze ideile disparate despre designul inteligent. In schimb, ei vin cu argumente prin excludere, denigrează argumentele evoluției drept incomplete sau exagerate, susținând că singura alternativă rămâne designul inteligent.

Este o logică înșelătoare: chiar dacă o explicație naturalistă este imperfectă, asta nu înseamnă că toate sunt imperfecte; dimpotrivă, ipotezele designului inteligent nu devin mai raționale.

Știința a dovedit de nuneumărate ori că naturalismul metodologic a găsit răspunsuri din ce în ce mai detaliate și informative la multe din misterele care odinioară păreau impenetrabile: proprietățile luminii, cauzele bolilor, cum functionează creierul. Evoluționismul dezleagă misterul orginii vieții.  Creaționismul nu aduce nici un aport intelectual acestor eforturi.

Acest articol a fost publicat mai întâi cu titlul “15 Answers to Creationist Nonsense” in Scientific American 287, 1, (July 2002) doi:10.1038/scientificamerican0702-78

Traducere și adaptare: Sandra Dominey