Principiul satanic în religie

de Patru Bogdan
Întunericul nu e absența luminii, ci mediul gestant în care aceasta se naște, se zvârcolește și moare. Întunericul e o stare de sine stătătoare, e liniștea de dincolo de clocotul organic al materiei și vieții, inima unui demon, pulsând în tăcere sub fiecare rază de lumină. Prin întuneric ne descoperim slăbiciunile și angoasele. Coșmarurile. Rațiunea nu e apanajul unui prădător, pentru că nu iși bazează principiile ei cele mai intime de funcționare atât pe simțuri, cât pe anticipație și interpretare. Rațiunea e caracteristică unei prăzi. Natura e cea care ne-a înzestrat cu abilitatea de a crea demoni prin handicapul vederii și de a naște proprii monștri din ecourile spaimelor ancestrale. Se numește instinct de supraviețuire. Ca animal, întunericul îmi inundă inima cu sânge, mușchii mi se contractă, auzul mi se ascute, iar adrenalina îmi pulsează dur, haotic în urechi. Ca om, simt entitatea demonică târându-se spre mine din valurile negre, creatura, monstrul plămădit de mintea prea puternică și, în același timp, prea firavă pentru a nu divaga. Frica de întuneric își găsește, prin om, răspunsul la chemarea instinctului de conservare primordial și, tot prin om, frica a devenit artă.

Nu e o coincidența că somnul (Hypnos) era, la greci, frate geamăn cu Thanatos, zeul morții, născut din comuniunea simbolică a nopții cu întunericul. Prin legătura de sânge dintre cei doi, ni se reveleaza coșmarul ca substrat al visului benign, grotescul asteptând nevăzut, asemenea unui rechin negru, pândind tăcut sub apele întunecate. Daimonul grecesc nu avea însă conotații maligne. Daimonii erau ființe ale naturii, semizei, spirite benevolente sau, uneori, chiar întrupări ale zeilor înșiși. Doar mai târziu, prin Platon, daimonii au devenit malevolenți, iar eleniștii, i-au împărțit în cele două categorii: ale binelui și răului.

În creștinism, Diavolul își datorează multe aspecte privind natura sa chiar conceptelor grecești. Satan cel întrupat în șarpe e imaginea perfectă a lui Prometeu, titanul mitologiei grecești, care, furând focul cunoașterii de la Zeus și dăruindu-l oamenilor, își atrage ura acestuia din urmă. Drept pedeapsă, mai marele zeilor dezlanțuie răul pe pământ și îl supune pe Prometeu unuia dintre cele mai abominabile suplicii din literatura grecească. Țintuit de o stâncă prin pironul care îi străpungea pieptul, măre’ului titan îi era devorat ficatul în fiecare zi de către un vultur, ca noaptea sa îi crească la loc, doar pentru ca chinul să continue a doua zi, zi de zi, timp de 30 de ani. Urmând acelasi tipar, șarpele aduce cunoașterea în omul primitiv și e blestemat, laolalta cu protejații săi, în relatările creștine timpurii. Coincidență sau nu, imaginea cristică se regăsește în cea a șarpelui, în evangheliile apocrife, unde Yaldabaoth (Satan) e trimis de Sofia (Intelepciunea) pentru a-i scoate pe oameni de sub influența tiranică a demiurgului și a le darui cunoașterea. Nu e greu de înteles de ce textele apocrife sunt considerate eretice.

Evoluția conceptului divin în creștinism:

  • Zeul crează universul și viața.
  • Zeul crează omul, dar îi interzice accesul la adevăr sub pedeapsa cu moartea.
  • Zeul eșuează în a ține sub control propria creație, ceea ce îi contrazice natura omnipotentă și omnisciența.
  • Zeul abate blesteme asupra omului care îi încalcă porunca și îl aruncă într-o lume mizerabilă, plină de suferință și moarte, drept pedeapsă.
  • Zeul ucide nediscriminat în Sodoma și Gomora, ucide toți nou-născu’ii egiptenilor, practică genocid nediscriminat prin potop.
  • Zeul poruncește construirea Chivotului Legii, care se vrea armă împotriva dușmanilor poporului lui Israel. Chivotul Legii incinera instantaneu, nediscriminat, pe oricine îl atingea direct.
  • Zeul impune adorarea sub pedeapsa cu moartea.
  • Zeul creaza raiul și iadul, apoi îi oferă omului liberul arbitru, care e contrazis de aceleași conceptele de rai și iad.
  • Zeul permite moartea și suferința celor neprihăniți, ceea ce îl face fie nepăsător, fie incapabil de intervenție într-un univers în care capacitățile îi sunt limitate.
  • Zeul consideră femeile animale, nou-născuții murdari spiritual, destinați iadului și oamenii inegali, împărțiți în sclavi și stăpâni.

Lucifer, în concepția creștina, e îngerul căzut din grațiile divine, aducătorul de lumină și cunoaștere, Satanul care ne e cel mai aproape întru înțelepciune și spirit, cel care, jertfindu-se pentru noi, ne-a adus cunoaștere atunci când o căutam și speranța atunci când ne-am dorit-o: “Eu, Isus, am trimis pe îngerul Meu să vă adeverească aceste lucruri pentru biserici. Eu sunt Rădăcina şi Sămânţa lui David, Luceafărul strălucitor de dimineaţă.” (Apocalipsa 22:16). Atotputernicia în sine nu permite separația morala pe care o practică creștinismul. Un zeu omnipotent va încorpora în natura sa ambele principii etice: bunul și răul, lucru care explica destul de clar de ce satanicul e o forță care pare de neînlăturat. Satanicul e o trăsătură a codului genetic divin. Religiile abrahamice ridică soclul unui monstru celest, care îndeamna la jihad și postează apocalipse latente care să subjuge auditoriul prin groază. Cele dharmice impun karma ca flux dominant al vieții și adorarea zeului ca obligativitate. Lucrul pe care îl au în comun e aceeași natură demonică mascată a zeului dominant, care se cere adorat și pretinde o anumită ordine socială sub stigmatul răzbunării. Orice zeu pe care istoria l-a descoperit oamenilor e un satan deghizat, însetat de sângele supușilor, iar Dumnezeul creștin nu e mai temperat decat Kukulkan, cel care cerea să i se arunce capetele sacrificiilor umane pe treptele însangerate ale Chichen Itza. În trecut, zeitățile nu aveau nevoie de antagonism, pentru că natura lor era dualistă, încorporând și benignul și malignul, iar religiile moderne nu au făcut altceva decât să ia povara demonică de pe spatele zeului creator și să o arunce în seama bestiei nou create – Satan. În realitate, nici un diavol, oricât de puternic l-ar concepe mintea umana, nu poate fi mai maladiv și mai canceros. Nici un diavol, oricât de puternic l-ar concepe mintea umană, nu poate fi mai maladiv si mai canceros decat zeul antagonic. Și asta pentru că acesta din urmă are acordul nostru în tot ceea ce face și pretinde. Și orice zeu, al oricărei religii majore contemporane, nu dorește decât un singur lucru. Ne vrea sufletele.

"Cristianity is the religion of the dead. It wants this world to end" 
                                          Cristopher Hitchens

Poate vă interesează și…

Comentariile sunt închise.